Vineri noaptea. Mă întorc dintr-o călătorie lungă; ajung la Londra după miezul nopţii. Aştept autobuzul în staţie şi între timp devin martorul unor scene sfâşietoare. E pentru prima dată când capitala britanică mă şochează cu adevărat: beţia domneşte oriunde îmi întorc privirea. Adolescenţi şi adulţi, deopotrivă femei şi bărbaţi, sprijinindu-se unii de alţii sau târându-se singuri către casă pe asfaltul trotuarului.
O femeie pe trei sferturi dezbrăcată traversează zebra în patru labe… Doi iubiţi turmentaţi se întrec în gesturi lascive, oferind privitorilor spectacolul trist al apetiturilor nesatisfăcute. Sticle sparte sau golite pe jumătate se rostogolesc în nesimţire. Un bărbat la vreo 40 de ani care se ţine încă pe picioare priveşte cu o volubilitate agresiv voioasă alţi doi parteneri de pahar care, ameţiţi fiind, nu mai sunt în stare să se ridice de la pământ. Cei ce aşteaptă, ca şi mine, în staţie, privesc scena fie distraţi, fie având pe chip un frison de repulsie.
Soseşte autobuzul. După două staţii se opreşte brusc. În mijlocul şoselei zace o adolescentă alungită ca într-un sicriu. Cineva urcă în autobuz şi lămureşte mulţimea care aşteaptă răbdătoare înăuntru: „Nimic deosebit. Comă alcoolică.” Sirenele unei salvări vuiesc aproape. Echipa de medici aşează tânăra pe o targă şi apoi ambulanţa se pierde în noapte. Puţin mai încolo, din cârdul de maşini, un puşti scoate capul pe geam şi strigă nebuneşte trecătorilor: „Cheers” (Noroc!)
În fine, sosesc acasă. Nu reuşesc să adorm. Şi asta nu pentru că m-ar deranja ţiuitul altor sirene care se aud departe… Pur şi simplu nu mă pot deconecta de la scenele văzute în noaptea asta.
Ştiam că în fiecare week-end mulţi londonezi ies să petreacă până târziu şi se mai ameţesc de băutură, dar înţeleg acum că scena în detaliu arată mult mai dramatic decât îmi închipuiam. În realitate mulți britanici aleg să se îmbete deliberat vineri seara. Pentru că li se pare good fun. Și pentru că așa se obișnuiește pe-aici.
Mulţime de întrebări îmi potopesc mintea: de ce atâta nebunie în vieţile acestor oameni? De unde atâta dezgust faţă de propria existenţă? De ce preferă să-şi sluţească chipurile în asemenea fel? Să fie beţia lor o defulare a stresului acumulat peste săptămână? O formă de a-şi îneca singurătatea pe care o presupune adesea aglomeraţia babelului londonez? Să fie la mijloc teama de a se confrunta cu liniştea de la sfârşitul săptămânii, linişte care îi pune faţă-în-faţă cu nonsensul din vieţile lor? Este oare beţia aceasta generalizată refugiul unor oameni goliţi de sens pentru că sunt goliţi de sacru?
Nu mă încumet la un răspuns definitiv. Vă las pe dumneavoastră să-l găsiţi.
Dincolo de beţia în sine, ceea ce mi se pare grav e o anume concepţie a multor britanici despre ea. Dacă în…