0.1 C
București
vineri, 3 februarie 2023

Două gânduri de Ziua României…

Publicat pe



Mic îndrumar despre cum să iubești o țară peste care soarele nu apune niciodată (Ioan-Florin Florescu)

Țara se iubește învățându-i limba, vorbind-o corect în lume și scriind-o cu diacritice pe Facebook.

Țara se iubește cunoscându-i istoria, nu repetând lozinci despre istoria ei. Suspectați orice adjectiv din discursurile pompoase despre țară: istoria ei se scrie cu verbe. Fiți circumspecți mai ales când politicienii, diplomații și securiștii vechi și noi vă vorbesc despre țară. Țara ta este cea mai mare afacere a lor.

Țara se iubește citindu-i cărțile și plătindu-i cum se cuvine scriitorii, artiștii, învățătorii și litrul de lapte de la țărani. Restaurându-i casele memoriale abandonate, vizitându-i muzeele și construindu-i drumuri.

Țara se iubește ținându-ți cuvântul, îndeplinindu-ți promisiunile și plătindu-ți datoriile. Aruncând chiștocul la coșul de gunoi și respectând viteza legală în localitate.

Țara se iubește cu versuri patriotice, dar și cu vorbe grele despre hoții și impostorii ei, cu jurăminte de credință, dar și cu răfuieli de îndrăgostit înșelat. Numai iubirea adevărată ceartă cu cele mai grele cuvinte.

Țara se iubește acasă, dar și pe microbuzele care o duc la muncă în străinătate. De mai multe ori se aud „mamă” și „tată” în Spania, Italia și Anglia decât în Moldova, Muntenia și Ardeal. Țara se iubește și atunci când cere pâine și casă în toate limbile pământului. Țara binecuvântează în toate limbile pământului. Țara blestemă în toate limbile pământului. Țara mea, peste care soarele nu apune niciodată!

***

România Mariei (Radu Preda)

Nu, nu este deloc bolnăvicios să ne tot întrebăm, oscilând între depresie și nădejde, despre viitorul țării noastre.

Mai ales în acest zile de decembrie care, după ce ne-am rugat, la final de noiembrie, ca Sfântul Apostol Andrei să ne dăruiască, iarăși și iarăși, din prospețimea și autenticitatea apostolicității, a punctului 0, am marcat apoi unitatea teritorială și, acum, pe final, înainte de Nașterea Domnului, cu gândul la cei morți la căderea simbolică a comunismului.

A fi pe gânduri despre propria Patrie nu este nici o obsesie și nici un păcat, ci o stare de spirit care traversează, de la unii la alții, diferite anotimpuri emoționale și băi de luciditate analitică. Din fericire, nu suntem nici primii și nici singurii: România a fost și rămâne, de secole, pricină de insomnii, lupte, pagini înălțătoare, suferințe știute și neștiute, ingrediente pe care le regăsim, dacă le căutăm, și în istoria altor națiuni și societăți.

În trecutul recent, chestiunea modernizării, a locului pe hartă, din toate punctele, a țesăturii care o fac puternică și îi dau tăria de a rezista la furtunile istoriei, a fost pusă sistematic: de la generația să o numesc pre-eminesciană la Eminescu însuși, de la pașoptiști la interbelici, de la sămănătoriști și gândiriști la sburătoriști și cei din Sărindar, de la cei din închisorile comunismului la cei care, mai ales în zilele de sărbătoare, risipiți prin lume, simt fiorul unei apartenențe imposibil de ignorat.

Chiar dacă vorbesc cu soția/soțul și copiii în engleză, germană sau alte limbi. Obârșia se ițește inevitabil, dar nu pentru a amăgi și zăpăci, pentru că doar nu este o cadână, ci pentru a reaminti, în plină civilizație a plasticului și a digitalului, că din țărână suntem făcuți și, într-o zi, tot în ea ne întoarcem. În orice formă ar fi. Iarăși: nu este o fatalitate, ci un dat. Precum viața însăși.

Pe cale de consecință, a fi preocupat (și) de Patrie este o metafizică la purtător. Idealul în cotidian. Da, într-adevăr, am dat peste mulți români de origine care își înjură, la propriu, mama. Uneori, îmi pare că suntem unul dintre puținele popoare care găsesc o imensă plăcere în a își renega și astfel otrăvi izvoarele. Atitudinea aceasta o regăsești inclusiv la unii de la care nu te aștepți.

Or, având o minimă educație, visând încă în limba nașterii, cunoscând istoria petecului de pământ și deschizând ochii la ce se petrece în afara lui, îmi vine greu să accept că poți ajunge atât de violent, de îndărătnic și, cum spuneam, de batjocoritor la adresa începutului devenirii tale.

Desigur, motivele sunt obiective până într-un punct: corupție, mizerie, procese de restituire care se întind pe decenii, parada politicienilor, sisteme în colaps, patroni nedrepți, speculă cât cuprinde, drumuri proaste, apăcături. Nu pot fi negate aceste realități. A reduce însă România la ele este marea, fundamentala problemă: am dori să avem confortul pe care îl resimțim “afară”, dar fără să fi făcut ceva concret, vizibil, “înăuntru”. Urmarea: schimbăm hotelul, locația.

Suntem nemulțumiți că părinții nu sunt iarăși tineri, că nu ne mai poartă, la propriu, pe palme, că ei și-au epuizat rolul de legătură în marele lanț al generațiilor, că a venit, în fapt, rândul nostru, că suntem chemați întâi la muncă și apoi la împărțirea roadelor, că ni se cere și ulterior, dacă rămâne suficient, ni se dă ceva. Moftangii!

Nu, nu ai cum să te raportezi în halul acesta la o Țară pe care, de cele mai multe ori, nici nu o cunoști cu adevărat. Nici geografic, nici artistic, nici spiritual sau cultural. Câți băimăreni au fost în Deltă și câți brăileni la Sighet, câți bănățeni au ajuns în Bucovina și câți ieșeni au admirat Clisura Dunării și Cazanele?

Prinși precum în insectar fiecare cu acul propriei soarte, decisă de alții, de colecționari!, am zburat care cum am știut, încotro am putut, polenizând pomii altora. Nu ascund: o pauză, un concediu de România, făcând experiența altor societăți, face bine. Chiar bine de tot, asemeni unei terapii.

Teologic, eu am ajuns să pătrund ceva mai adânc Ortodoxia “natală” – fără alte pretenții de înțelepciune și cu atât mai puțin de duhovnicie – ajungând printre străini, explicându-le colegilor mei de la Heidelberg de unde vine și faptul că războiul din epocă se ducea la Belgrad, nu la București care nu este celălalt nume al Budapestei. Ca să nu mai vorbim de Bratislava… Ca și cum cineva ar confunda sistematic Berlinul cu Beirutul doar pentru faptul că începe cu aceeași literă. În fine, personal, umblând pe mai toate continentele, iar asta nu pentru că aș fi avut bani, ci doar ceva de spus la conferințe, cursuri sau în articole, am simțit adierea apropierii în depărtare. Fapt pentru care rămân recunoscător Celui care mă călăuzește.

Da, ai tot dreptul să îți dorești ceva mai bun în și pentru Patrie, în societate și pentru familia ta. Dar nu scrâșnind din dinți, nu căzând în admirații tembele, nu autocastrându-te identitar, nu maimuțărind pe alții, considerați din start mai buni, mai cinstiți, că mai bogați sunt oricum, ci rămânând consecvent cu tine însuți, acumulând, culegând idei și sugestii folositoare.

Așa cum știu fotografii de meserie, balansul dintre lărgirea diafragmei și îngustarea ei – celebrul cuvânt din meglenoromâna secolului XXI: focusare – scoate efectul, descoperind arta ascunsă în plină banalitate, deosebitul în ordinar, surprinzătorul în plictiseală. Dar tot cum o știu atât de bine fotografii, pentru așa ceva trebuie să investești, aici: în aparatură, și să ai răbdare, să repeți de mii de ori, pentru a ieși acea unică, fantastică imagine care reinvestește cu poveste și frumusețe totul din jur.

Lipsa noastră de paciență și de sapiență se vede, în oglindă fidelă, în reacțiile străinilor. Când mai auzi pe cineva spunând “este la fel de frumos ca în Elveția” sau care stă cu gura căscată, la propriu, descifrând frescele și icoanele, ascultând cântecele sau, la ceas de seară, bucurându-se de bucate și de un vin neașteptat de bun, ei bine măcar atunci ar trebui să te întrebi dacă nu cumva ai uitat capacul pe obiectiv.

Nu, nu este nici cazul, nici momentul, nici interesul și nici sensul de a te arunca în piscina uscată a optimismului de manual, să îți frângi coloana, să te ologești. Lista lucrurilor de făcut, îndreptat, reparat, inventat – alt cuvânt arhaic: de implementat – este, cu adevărat, lungă. Descurajator de lungă. Mai ales când, apucându-te de ceva, te lovești imediat de birocrație, formulare, prețuri, refuzuri, șmecheri, meșteri, menajere, funcționari, de vânzătoare și vânzători, parlamentari, șefi de bloc, de directori de școală, polițiști, medici, de curve feciorelnice și de melomani manelizați, de burți verzi și obrazuri atât de groase încât, la nevoie, poți face din ele cherestea, de caractere atât de abil ascunse că poți, inclusiv sub tortură, să juri că nu există, de cretini și jigodii.

O mare consolare: tipologiile acestea există cam peste tot, indiferent de fus orar. Așa cum există oameni calzi, empatici, adevărați specialiști care nu fac mare caz de ei înșiși, credincioși și necredincioși, oameni firești, cu minte și suflet, harnici, curați, în rânduială, urmându-și vocația, adică profesia, crezul, care știu să pună bunătăți pe masă, creionul în mâna școlarului, să tragă vinul din damigeană și să insufle viață unor existențe triste. Indiferent de fusul orar și inclusiv în România, în acel loc al unei iubiri părăsite pe fugă.

Moment: mă întorceam acum câțiva ani de la Tirana după un sejur excepțional din punct de vedere formal – cel mai bun hotel, austriac, din oraș, întâlniri cu oameni de valoare, cu demnitari, cu primul-ministru, cu președintele, mese rafinate, cu securiștii albanezi după mine non-stop etc. – când, în clipa în care s-a anunțat aterizarea la București, via Roma, am simțit fizic că nu mă întorc într-un nicăieri, venind de nicăieri, vorba lui Țuțea.

Pe scurt, am învățat mai multe despre posibilul destin al României de la țările “slabe” decât de la monumentalitatea strivitoare a Capitoliului american. Da, definitiv: merită să ne luptăm pentru România. Patetic sau nu, fiecare cum vrea și poate să simtă, eu am două motive indescriptibile: mormintele înaintașilor și viitorul copilului meu.

În acest arc al timpului și al devenirii pot integra totul: călătorii, experiențe, eșecuri și împliniri, bătăi de câmpi și la cap, așteptări și dezamăgiri – îmi sună în urechi vorba Părintelui Teofil de la Mânăstirea Sâmbăta: “- Sunt dezamăgit!”, iar el: “- Dar cine te-a pus să te amăgești?” –, boli și reveniri, dureri și zâmbete, singurătate și comuniune, rugăciune și disperare, emoție și calm, zbucium și înțelegere, avânt și liniște.

În plus, uitându-mă cum zi de zi crește Maria, dorind să fiu alături de ea lipit ca de gardul Împărăției lui Dumnezeu, mă gândesc și mă zbat, în felul meu, să respire, pe viitor, un aer mai bun, cel puțin la fel de curat precum în curtea bunicilor de la Sinaia, dar și unul al ideilor, fără toxicitatea ideilor pervertite sau a fățărniciei unei credințe neîmpărtășite. Și îmi doresc să îmbătrânesc alături de soția mea, să nu fim, cu timpul, doar două jucării stricate, ci oameni a cărora demnitate este ocrotită de un stat matur, just, având priceperea botanistului care își mută, la început de primăvară, lămâii din seră, la soarele care mângâie și maturizează prețioasele fructe. Da, definitiv: merită să ne luptăm pentru România. Pentru că ea o face deja pentru noi. De secole. Sus să avem inimile!

01.12.2022






Sursa: diasporaro.co.uk

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri