5.7 C
București
duminică, 27 noiembrie 2022

Călușarii de la Pădureți care au cucerit Londra. De la Royal Albert Hall la Palatul Buckingham

Publicat pe


Nu multă lume știe că
dansul ritualic inclus în anul 2005 pe lista UNESCO a făcut furori la Londra,
în 1935, grație călușarilor din satul Pădureți din Argeș, care, înainte de a
ajunge în celebra sală Royal Albert Hall, au trecut pe la atelierul în care
sculpta, în Franța, Constantin Brâncuși, artistul care i-a primit cu lacrimi și
pe care l-au săltat în aer în strigătele de „Hălăi-șa!“

Călușarii de la Pădureți și-au făcut celebru satul. Foto Facebook Sorin Mazilescu

În satul argeșean de odinioară, tradiția era la loc de cinste, iar un element important și nelipsit din comunitate pentru oamenii locului era Călușul, dansul ritualic declarat în urmă cu 17 ani drept capodoperă culturală și inclus în Patrimoniul Cultural şi Imaterial al Umanității – UNESCO.

Călușarii însă nu se înfățișează pretutindeni la fel. Jocul
a rămas comun tuturor spațiilor geografice, dar celelalte elemente componente
sunt diferite. De altfel, nici jocul nu este același pentru toată țara. Repertoriul
de dansuri căluşărești se deosebeşte, uneori, chiar de la un sat la altul. Se
cuvine precizat chiar că nu există un joc anume al Căluşului, că o suită de
manifestări coregrafice alcătuiesc Căluşul. Pe valea argeșeană a Cotmenei, Căluşul
se joacă din cele mai vechi timpuri, a fost transmis din tată în fiu și s-a păstrat până în
zilele noastre cu aceleași mişcări şi obiceiuri.

„Tigrii Carpaților“, cu fir de usturoi la purtător

Toate acestea sunt concluzii ale cercetătorului etnografic Sorin Mazilescu,
fost director al Centrului Județean pentru Conservarea si Promovarea Culturii
Tradiționale Argeș, care explică pentru „Weekend Adevărul“ cum au reușit călușarii de la Pădureți
(astăzi sat în comuna Lunca Corbului-Argeș) să devină un simbol al tradițiilor
românești, prin faima pe care au adus-o României, în 1935, la Londra, când au câștigat
Premiul I, din 42 de ansambluri participante, din tot atâtea țări.

Spre
deosebire de dansurile celorlalți participanți, ei au avut trăire. În momentul
în care urmau să pășească  pe scenă, au
constatat că nu au la ei firele de usturoi și atunci au luat decizia, cu toții,
de a nu urca, nici nu concepeau să joace călușul fără usturoi, fiindcă fără
acest element nu se putea împlini ritualul. Așa că unul dintre reprezentanți –
vă spun o picanterie – a fugit în piața cea mai apropiată din Londra și, până n-a
găsit usturoi – că nu era vorba de bobul de usturoi, ci de firul de usturoi, de
frunza usturoiului care se punea în steagul lor, steag pe care trebuiau să-l
împodobească pe scenă – nu s-a întors. Atunci, organizatorii și-au dat seama că
pentru ei nu este doar un dans, doar mișcare, ci este un rit de trecere într-o
altă lume, de aceea le-au și zis «Tigrii Carpaților». Aspectul acesta a
constituit pentru toți marii cercetători – și au fost acolo, la Londra, cercetători
din toată lumea – piesa de suport, câștigând detașat, deși nu aveau decât două
instrumente, vioara și cobza, (Dură și Ceapă se numeau cei doi instrumentiști
care i-au însoțit), în condițiile în care ceilalți veniseră cu ansambluri după
e
i“, explică specialistul.

Călușarii de la Pădureți au ajuns celebri în lume. Foto Facebook Sorin Mazilescu

Călușarii de la Pădureți au ajuns celebri în lume. Foto Facebook Sorin Mazilescu

Țărani, nu profesioniști

În spatele spectacolului pe care l-au oferit pe scena din
Royal Albert Hall, spectacol care a avut un ecou formidabil în Londra și în
lume, a stat o experiență care le-a marcat existența Călușarilor de la Pădureți
și despre care și astăzi se vorbește în localitate.

Marele folclorist Harry Brauner, unul dintre membrii juriului
(alături de Dimitrie Gusti, întemeietorul Școlii Româneşti de Sociologie din
Bucureşti, și de prof. Constantin Brăiloiu), care a decis trimiterea la Londra tocmai
a Călușarilor de la Pădureți, explica, în 1979, în volumul său „Să auzi iarba
cum crește“, de
ce tocmai grupul de dansatori din Argeș a fost ales să reprezinte România la un
festival de o asemenea anvergură: „Profesorul Constantin Brăiloiu și cu mine am
pus ochii pe neuitații flăcăi din Pădureții Argeșului, care au dus mai încolo,
în anul 1935, faima jocului românesc pe malurile Tamisei (…). Regulamentul
festivalului cere ca jucătorii să fie pe cât posibil țărani. În niciun caz,
profesioniști. Ne-am gândit pe loc la călușari… În curtea interioară a
Societății Compozitorilor, păstrând încă urmele unui vestit han de odinioară,
s-a dezlănțuit vijelioasa întrecere. Scotea scântei pavajul din piatră la
izbiturile opincilor pintenate cu bucăți de metal, răsunau strigăturile care,
izbindu-se de zidurile ce înconjurau curtea, se ciocneau între ele, iar pe la
ferestre au apărut gurile căscate, minunate de neașteptatul spectaco
l“, scria Harry Brauner.

„Numai gura și picioarele mai erau de ei“

Acolo, la Bucureşti, s-a dat întrecerea între cele mai
bune echipe de căluşari din ţară, întrecere a cărei miză era plecarea la marele
concurs pentru care Institutul de Folclor primise o invitaţie din partea
prestigioasei „Societăţi engleze de dans şi cântec popular“.

Când au fost aleși în 1935 să reprezinte România la Londra,
au avut și o șansă, sincer vă spun, acolo la Arenele Romane, unde se făcea
selecția, că au evoluat ultimii. Din ce știu eu, au fost în jur de 100 de
formații de călușari din toată țara și se juca pe ciment, deși, în general,
dansatorii joacă pe podea de lemn, pentru că jocul are niște bătăi puternice și
există riscul să se întoarcă în talpă și să-i accidenteze. Juriul a văzut cu
câtă determinare au bătut pintenii acolo, chiar dacă nu jucau pe podea
“, mai
spune pentru „Weekend Adevărul“ Sorin Mazilescu.

Gândul la călătoria care avea să le arate lor lumea și,
mai ales, să arate lumii o părticică a satului lor pare să fi fost imboldul
care i-a făcut demonstreze la selecție că pot mai mult decât alți călușari din
țară.

Se întreceau flăcăii, nu glumă. Li se ivise prilej negândit: călătorie
nici visată peste mări și țări. Sorții făcură ca pădurețenii să joace la urmă.
Au izbucnit, cum se zice, ca leii-paraleii. Gândeai că și-au pierdut mințile.
Numai gura și picioarele mai erau de ei. Se încinseseră în dorința de a ne
convinge că nu-i întrece nimeni, să ne arate încă din nenumăratele mișcări sau
figuri ale uluitorului joc… A rămas hotărâtă plecarea argeșenilor
“, scria renumitul folclorist Harry Brauner.

Înainte de plecare, au cântat până la ziuă

Etnologului Brauner i-a și revenit sarcina să organizeze
echipa pentru Londra, așa că după demonstrația de la București a mers în Argeș,
la Pădureți, pentru a căuta cele mai frumoase costume și pentru încă o
selecție, căci dintre toți împătimiții satului în acest joc, urmau să fie aleși
cei mai talentați și mai expresivi dansatori.

Un alt lucru, foarte însemnat,
era organizarea echipei din punct de vedere artistic. Una era «să faci Călușul», cum se spune, în satul tău sau pe
străzile Bucureștiului, alta să te prezinți în străinătate pe scenă. Era
necesară sincronizarea figurilor, a pașilor, cronometrarea atentă și
stabilirea, din întregul joc, a mișcărilor de cel mai mare efect căci, după cum
se știe, jocul călușarilor poate dura o oră și mai bine, iar noi trebuia să-l
reducem foarte mult, în limitele timpului care ne era pus la dispoziție.
Alegerea celor mai buni și mai chipeși jucători nu era atât de ușoară
“,
mărturisea, acum mai bine de patru decenii, Harry Brauner.

Călușarii de la Pădureți. FOTO captura video Ministerul Culturii

Călușarii de la Pădureți. FOTO captura video Ministerul Culturii

A fost nevoie doar de câteva zile pentru constituirea
echipei și repetițiile au început cu foc, în paralel cu punerea la punct a
tuturor detaliilor ieșirii călușarilor din Pădureți în lumea de dinafara
granițelor țării pe care n-o mai părăsiseră niciodată.

Cămășile cele mai
frumoase din pânză topită, cu minunatele lor cusături, au fost scoase din
fundul lăzilor, fetele împodobeau cu măiestrie din mărgele și fluturi aurii și
argintii pălăriile călușarilor, cu flori stilizate, una mai mândră decât
cealaltă și, în fine… fierberea era în toi. (…) Prima zi rămase de pomină.
După ce, din zori până în apus, ne-am fixat felul în care urma să se desfășoare
jocul, seara am fost poftiți în casa cârciumarului Ilie Rădulescu, el însuși
făcând parte din echipa de jucători. Au venit și rudele celor ce urmau să
călătorească. S-au umplut ulcelele de pământ și țoiurile cu țuică bătrână,
pornindu-se până la ziuă jocul
“, povestește folcloristul.

Și după ce și-au cerut iertăciune de la părinți, neveste,
rude, cum cere obiceiul de demult atunci când omul pleacă la drum lung,
călușarii au pornit spre București, cu papornițele pline de bunătățile
pregătite acasă, după cum relata Harry Brauner, care povestea că în cele câteva
zile în care Capitala i-a găzduit pe argeșeni, specialiștii străini ai Casei
„Ufa“, veniți special să-i cunoască înainte de marele concurs, i-au filmat în
Grădina Botanică.

„Călătorii nu se mai săturau privindu-i“

Din București, Călușarii de la Pădureți au pornit spre
Londra, având de străbătut, cu trenul, Iugoslavia, Italia, Franța, de unde
urmau să se îmbarce pe un bac pentru traversarea Canalului Mânecii, un ultim
aspect despre care nu prea aveau cunoștință.

Călătoria pe calea ferată a fost ea însăși o suită de
demonstrații de măiestrie.

„(…) A început să răsune jocul călușarilor din
arcușul, îmbelșugat uns cu sacâz, al iscusitului viorist Dură, și din
ciupitele, cu pană de gâscă, corzi ale cobzei lui Ceapă. Orice urmă de oboseală
dispăruse ca prin farmec. Nu se mai sfârșeau cântecele lăutarilor, spre veselia
generală. Din când în când, la comanda lui Florea Bică, vătaful chipeș cu ochi
albaștri, jucătorii ieșeau pe culoar. Se țineau de bara geamurilor și începeau
antrenamentul spre a-și păstra forma. Călătorii nu se mai săturau privindu-i
“,
se mai arată în volumul publicat în 1979.

Renumitul folclorist relata atunci și despre
antrenamentul pentru „întărirea mușchilor“ de care aveau parte călușarii de la Pădureți,
antrenament care presupunea un procedeu special: jucătorii erau obligați să se
întindă, pe rând, pe bănci, în vreme ce vătaful și ajutorul lui îi izbeau cu
bâta pe pulpa și pe mușchii picioarelor.

Gândesc că cineva, neobișnuit cu
durerea, ar fi urlat de la prima lovitură; pentru călușar, însă, făcea parte
din antrenamentul obișnuit (…). Călători din toate vagoanele dădeau buzna
să-i admire pe jucătorii români. Trecerea prin Iugoslavia a prilejuit
deschiderea a numeroase sticle de șliboviță pe care, dacă flăcăii noștri
de-abia o atingeau, ospitalierii pasageri o dădeau ei pe gât, încântați de
neașteptatul spectacol. La sunetele viorii și cobzei, picioarele călușarilor
sfârâiau executând pe rând comenzile vătafului. (…) Prietenie mare se
încinsese cu ceilalți călători cărora, din papornițele necunoscute pe acele
meleaguri, argeșenii le ofereau bunătăți din sat
“, scria atunci Brauner.

O oprire cu noroc, la atelierul lui Brâncuși

Merindele li s-au terminat până când au sfârșit călătoria
cu trenul și nu e de mirare că-n Franța, pe drumul lor spre Londra, nu mai
aveau nimic din bunătățile puse-n papornițe de mame și neveste.

Toate produsele cu care plecaseră ei din țară le-au schimbat în Serbia. Până și țuica au dat-o pe șliboviță. (…) Harry Brauner era foarte bun prieten cu Brâncuși și a luat decizia să meargă să-i facă celebrului sculptor o surpriză. Au ajuns în fața atelierului și, fără să-i spună lui Brâncuși, au dat acolo o reprezentație. Atunci s-a strâns lumea și a venit și primarul Parisului. Brâncuși a ieșit plângând și a zis «Aceștia sunt românii mei» și a plătit masa de seară pentru toți dansatorii“, mai spune Sorin Mazilescu pentru „Weekend Adevărul“.

Despre puhoiul de oameni adunați să-i vadă, în stradă, pe
călușarii de la Pădureți jucând printre strigături și despre cum i-a întâmpinat
și ajutat pe călușari Constantin Brâncuși a scris chiar Harry Brauner în cartea
„Să auzi iarba cum crește“: „Eram sigur că îl va încânta (jocul călușarilor pe
sculptorul Brâncuși); am pornit cu toții spre atelierul său și am avut norocul
de a-l găsi acasă. În fața atelierului, călușarii au început jocul lor
voinicesc. Lui Brâncuși i se umpluseră ochii de lacrimi. Maestrul s-a interesat
de condițiile noastre materiale, pentru că a înțeles că această oprire la Paris
era neprogramată. Auzind că ne lipsește moneda franceză, le-a oferit băieților
banii pentru o masă bună. În strigătele de «Hălăi-șa!», călușarii l-au săltat
pe marele artist în aer, înainte de a-și lua rămas-bun. Ne-am depărtat,
lăsându-l pe gânduri în ușa atelierului, plin de nostalgia țării,
reîmprospătată prin această neașteptată vizită a flăcăilor argeșeni
“.

Dans pe apă

Una dintre marile provocări ale călătoriei către Londra a
fost urcarea pe vasul care avea să-i transporte pe apă din portul francez
Boulogne-sur-Mer către Londra, căci dansatorilor, care aveau teamă de mare, nu
îndrăznise să le spună nimeni că ultima parte a călătoriei nu avea să mai fie
făcută cu trenul.

Le era frică de apă și nu voiau să se urce pe bac. Brauner
și Brăiloiu au regizat un dans care i-a făcut să treacă de pe dană pe pontonul
vaporului, fără să-și dea seama. Au realizat că sunt pe vas când erau deja în
larg și n-au mai avut ce să facă, dar au văzut că nu-i atât de rău pe mare: «Păi
d-aci încolo puteți să ne duceți numai pe apă…», ar fi spus în timp ce
pluteau spre Londra
“, explică Sorin Mazilescu.

Au ajuns la Londra după-amiaza, iar în aceeași seară au
participat la o întâlnire cu toate echipele și cu două mii de invitați, un fel
de serbare într-un imens parc.

Fiecare echipă își alesese un loc și toate
dansau în același timp. De cum s-a auzit răsunând călușărescul «Și acuma iar așa, hop! Hop! Hălăi-șa!», curioșii au
început să facă roată în jurul echipei românești. Jucau flăcăii cu atâta
voioșie, cu atâta energie, încât pentru nimic în lume nu puteai crede că numai
cu câteva ceasuri înainte sosiseră după un drum atât de obositor. Culmea este
că, la un moment dat, chiar și o parte din celelalte echipe au încetat să mai
joace, pentru a veni să admire atât de complicatele mișcări care aduceau mereu
și mereu elemente noi coregrafice
“, relata Harry Brauner.

Premianții, invitație regală

A doua zi, la festivalul propriu-zis, ținut în celebra
sală londoneză de spectacole, au cunoscut cu adevărat ce înseamnă succesul după
ce au eclipsat echipe mult mai numeroase cu staffuri impresionante și cete de
instrumentiști în spate. „Bătând din palme sacadat, miile de spectatori
strigau: «Hălăi-șa! Hălăi-șa!». Ocolind încă o dată în sărituri mari arena,
călușarii părăsiră sala în aclamațiile unui public aproape isterizat“, povestea
folcloristul.

Iar după Premiul I pe care l-au primit cu mândrie, au
început să vină darurile și aprecierea la care nici nu visau.

După spectacolul
respectiv, atunci, în Londra, era un mare congres al actorilor, al regizorilor,
al oamenilor de spectacol și călușarii au fost invitați să dea o reprezentație
și pentru aceștia. Au uimit și aici. Spuneau călușarii că veneau la hotel
lăzile de whisky, cadouri de la toate marile personalitățile ale locului. La
două zile după reprezentație au fost invitați de regină la Palatul Buckingham,
numai că atunci, în Londra, era epidemie și n-au mai putut să intre. În 1939
(acest eveniment avea loc o dată la patru ani), au mers din nou la Londra. Urmau
să meargă iar, în 1943, dar din cauza războiului, evenimentul nu s-a mai ținut
“,
spune Sorin Mazilescu.

Deși episodul invitației făcute de regină a fost eronat
relatat de unele publicații românești ale vremii drept unul care s-ar fi și materializat,
realitatea este că întâlnirea n-a mai avut loc tocmai din rațiuni de securitate
medicală, lucru punctat special chiar de Harry Brauner: „Atât de mult se vorbea
despre prezența călușarilor la Londra, încât am fost anunțat că până și Casa Regală
ne făcuse cinstea de a-i invita pe jucători. Proiect, din păcate, zădărnicit de
o puternică epidemie de gripă care cuprinsese Londra
“.



Sursa: adevarul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri