20.4 C
București
sâmbătă, 13 august 2022

CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER (59)

Publicat pe



În acest spațiu, puteți citi fragmente din opera lui Gheorghe Schwartz – CEI O SUTĂ – CULOARUL TEMPLIER, apărută la EDITURA CURTEA VECHE 2008

Episodul, în singularitatea sa, merită subliniat întrucât, după noaptea de 12 spre 13 octombrie 1307, nu s-au mai produs arestări, ci oamenii au fost chemaţi să vină „de bunăvoie” în faţa judecătorilor locali ai marelui inchizitor Guillaume din Paris. Îngrozită, lumea se supunea fără crâcnire. (Nogaret, al cărui jurnal s-a păstrat, aminteşte de Al Şaptezecilea şi de fiul acestuia şi chiar descrie cumplita scenă din 13 septembrie 1313. Ca de atâtea ori, şi Nogaret manifestă un imens exces de zel, când e să şteargă amintirea propriului său tată, condamnat pentru erezie albigenză.) Acum, curând după ce ancheta a fost preluată de comisarii papali, doar insolenţa tânărului venit la mănăstirea La Source Noir, după ce a cutrierat în mantia templieră jumătate de continent, nu putea să nu atragă atenţia în mod deosebit.

Fapt este că Al Şaptezecilea a fost, de data asta, închis. (Sărmanul, tot umilindu-se, n-avea încă de unde să ştie că măsura îl va priva de libertate pentru toţi cei patru ani câţi mai avea de trăit.) De data asta, Cuviosul grădinar nu a mai fost audiat în legătură cu alte subiecte, cum s-a întâmplat cu doi ani în urmă. Atunci, anchetatorii, constatând că nu pot scoate nimic interesant în ceea ce îi privea pe cavalerii templieri de la cel pe care-l vedeau tot mai mult un simplu prostănac, au încercat să-l folosească doar pentru a afla amănunte despre ţara atât de ciudată unde a petrecut nenorocitul mai mulţi ani. Acum, Al Şaptezecilea s-a văzut tratat asemenea fraţilor săi aflaţi în detenţie de doi ani. La question, cum era numită tortura – autorizată pentru a se smulge orice mărturie – n-a fost încă necesar să fie folosită şi pentru acest arestat. Mărturisirile obţinute prin orice mijloace, oricât ar fi fost ele de fanteziste, nu făceau decât să dea o bază juridică unor condamnări dinainte hotărâte. Condamnări la recluziune, de cele mai multe ori pe viaţă. Însă asemenea „mărturisiri” le-au dus la numeroşi acuzaţi chiar iertarea şi eliberarea. Problema era cu cei ce au recunoscut „vina” şi care îşi retractau declaraţiile smulse: aceia riscau osânda cuvenită ereticilor, adică execuţia pe rug. Desigur, Al Şaptezecilea era la curent cu toate acestea, iar mărturisirile sale au făcut deliciul argumentelor celor care, mai târziu, au ajuns să comenteze mascarada proceselor templierilor. Numai că, deşi mânaţi de cele mai bune intenţii, şi aceştia s-au aflat alături de adevăr: Cuviosul grădinar, dat de mulţi autori drept exemplul cel mai elocvent pentru inepţiile mărturisirilor smulse cu forţa prin schingiuire, n-a ajuns să fie prelucrat de călăi: el a declarat cu lux de mănunte tot ceea ce i se cerea şi, cu exces de zel, a mai şi completat aberantele afirmaţii. De la scuipatul crucii la adorarea unor zei inexistenţi, de la pruncucideri la diferite crime în situaţii orgiastice, acuze care au mai fost „recunoscute” şi de alţi inculpaţi, în cazul celui de Al Şaptezecilea au fost supralicitate cu tot ceea ce imaginaţia putea să producă mai infamant. Şi, de fiecare dată, inculpatul acela nu numai că a confirmat, dar a şi exagerat cu propria-i gură acuzele. Ba a mai inventat şi alte culpe, dintre cele care nu au mai fost semnalate la nici un alt templier cercetat. (De pildă, a pretins că a dat bani unor cerşetori să dea foc bisericuţei din Corbet sau că el însuşi a introdus, de mai multe ori, idolul păgân, capul diavolului, în capela fraţilor de la La Source Noir, fapt de care nici unul dintre călugării mănăstirii nu-şi aducea aminte să se fi întâmplat vreodată. Sau, pur şi simplu, a preluat asupra sa întâmplările cele mai deşuchiate ale tatălui său, prezentându-se el însuşi drept „diavolul înzestrat cu sex”. Anchetatorii, fără a face măcar o clipă legătura dintre Al Şaptezecilea şi Magister Amori, nu ştiau ce să mai creadă, prezumţia că prizonierul ar fi fost cu minţile rătăcite apărându-le tot mai probabilă. Şi, crezându-l tot mai puţin relevant pentru anchetă, au simţit chiar milă pentru bietul nebun fabulator.)

Drept urmare, nu ar fi fost de mirare ca, profitând şi el de circumstanţele respective, Cuviosul grădinar să fi putut fi iertat pentru căinţa-i atât deplină. Două motive, se pare, au împiedicat eliberarea sa: pe de o parte, faptul că judecătorii se aflau într-o dilemă pe care n-au reuşit s-o rezolve: a fost Al Şaptezecilea atât de ticălos sau nu aveau în faţă decât un biet debil mintal? A doua cauză a îndelungatei ezitări a comisarilor pontificali era mai pragmatică: dacă tatăl – un cavaler templier tată!? – era menţinut în închisoare, s-ar fi putut spera ca, până la urmă, să apară din nou şi fiul – fiul? -, un personaj mult mai periculos şi infinit mai impertinent, un individ care merita în mod categoric o pedeapsă exemplară. Însă aici se ivea o nouă dilemă, de data asta una de strategie: dacă i s-ar fi dat drumul tatălui – tată? -, poate că acesta, aşa nătărău cum părea, i-ar fi dus pe urmele tânărului.

Până la urmă, toate astea aveau să-şi găsească răspunsul de la sine: marea problemă a celor ce anchetau de atâta vreme ordinul templier, după ce întregii afaceri i s-a găsit – cât de cât…- un fundament juridic pe care să se justifice procesele, o constituia faptul că arestarea, chiar şi inopinată şi simultană a cavalerilor călugări, n-a scos la lumină averea lor. Ne aflam de acum, în Anul Domnului 1312: ca şi mulţi alţi fraţi, Al Şaptezecilea se afla uitat în temniţă, fără a fi fost încă judecat, iar inestimabila comoară dispăruse fără urmă şi nici un gâde n-a reuşit să scoată de la anchetaţi nici cel mai mic indiciu real despre locul unde ar fi putut fi găsită. Între timp au fost percheziţionate toate sediile reale sau doar bănuite, au fost scotocite toate comanderiile, au fost confiscate toate templele. Nicăieri nu s-a descoperit nimic. Nici chiar în codrul din incinta spaţiului de la Le Source Noir unde Cuviosul grădinar îşi exercitase experimentele. Comanderia de acolo, de care toată lumea îşi aducea aminte, dar despre care ezita să vorbească, dispăruse în incendiul devastator care a avut loc cu peste douăzeci de ani în urmă. A fost singurul moment în care a fost supus şi Al Şaptezecilea torturii. De aici a fost doar un pas să se facă legătura între lucrările de amenajare ale Cuviosului grădinar şi încăpăţânatul duce de Pernaud, vechi adversar al lui Nogaret. Îndeajuns ca Filip cel Frumos să trimită soldaţii să-l aresteze pentru înaltă trădare şi pe duce. Al Şaptezecilea a fost folosit pentru a-l incrimina, acuzatorii fiind convinşi că un om care a fost dispus să se împroaşte atât de uşor cu noroi pe sine însuşi, nu va ezita s-o facă nici atunci când va fi pus să mărturisească despre altcineva. Numai că, de data asta, comisarii s-au înşelat: deţinutul, cu umilul său glas şoptit, refuza orice delaţiune reală, afirmând grăbit tot ceea ce i se cerea şi contrazicându-se imediat, ca de obicei. Nici scotocirea amănunţită a domeniului ducelui, lângă Troyes, n-a scos la iveală vreo comoară surpriză. (De altfel, Pernaud, eliberat, dar mort în curând în condiţii neelucidate, nici n-a avut vreo legătură reală cu ordinul templier.)

În toamna lui 1312, a fost prins Al Şaptezeci şi unulea. Dat în consemn de atâta vreme, tânărul a fost capturat prin vicleşug, oamenii regelui considerându-l un trofeu de primă mână. În momentul acela, Fugarul nu mai purta la vedere însemnele templiere, dar asupra sa s-a găsit un inel cu un sigiliu reprezentând Mielul Domnului cu crucea în gură, pecetea ordinului templier. Deşi evident doar o replică a celebrului inel de pe mâna Marelui Maestru, se punea, totuşi, problema dacă nu cumva, în împrejurările excepţionale ale acelor ani, nu s-ar fi elaborat şi structuri paralele, care să fiinţeze din umbră, în speranţa de a face mişcarea să renască şi să supravieţuiască. Conform acelei ipoteze, trebuia verificat dacă nu cumva tocmai Al Şaptezeci şi unulea să fi fost investit cu o funcţie importantă a acelei structuri de avarie. Era tânăr, era mândru, prezenta o „constituţie de Hercule”, de ce n-ar fi fost el nădejdea în viitor? De ce să nu fi preluat el conducerea operativă a frăţiei? Şi, dacă ar fi fost aşa, însemna că era în măsură să ştie şi ce s-a întâmplat cu tezaurul templier.

Perioada „torturii cu mănuşi” şi a unor iertări exemplare trecuse. Acum justiţia papei Clement al V-lea şi a lui Filip cel Frumos se purta cu inculpaţii aşa cum au făcut-o, la timpul lor, papa Inocenţiu al III-lea şi Simon de Montfort cu albigenzii şi cu waldensieni – „humiliates” în Lombardia şi „paupera spiritu” în Franţa. Ferecat în lanţuri şi ţinut sub paza cea mai strictă, Celui de Al Şaptezeci şi unulea i s-a refuzat şi cea mai mică şansă de a evada. Un regiment întreg apăra în permanenţă fortăreaţa cetate, de teama ca nu cumva fraţii templieri din presupusa structură aflată în libertate să încerce o lovitură de forţă, mai ales că, după ce cu cinci ani în urmă la arestările din Franţa nici un cavaler nu a opus nici cea mai mică rezistenţă, acum în Anglia, Scoţia şi, mai ales în Peninsula Iberică, monahii soldaţi, deşi lipsiţi de o conducere centrală (?), au început să se apere cu sabia în mână în faţa oricărei încercări de a fi neutralizaţi, iar cei din Europa Centrală, câţi au supravieţuit, abia de erau deranjaţi. Încât a devenit posibilă o exprimare care, cu doar câţiva ani înainte, n-ar fi putut fi imaginată din gura unui templier: Ricaut Bonomel exclamă într-un poem „Fiindcă Dumnezeu, care odinioară veghea, acum doarme”. Justificare ce li s-a părut mai puternică până şi decât jurământul de supunere. Desfiinţarea formală a ordinului de către Clement al V-lea, la Conciliul de la Vienne, şi transmiterea bunurilor frăţiei către ioaniţi, i-a făcut pe templierii aflaţi în libertate să nu mai considere legale hotărârile unui papă atât de aservit lui Filip cel Frumos, încât a acceptat până şi „captivitatea babiloniană de la Avignon”, abandonând chiar şi scaunul Sfântului Petru de la Roma. Lipsite de organizarea de dinainte, ici-acolo, grupuri de templieri ieşeau iarăşi la suprafaţă. Se părea că vitejia lor proverbială, arătată încă de la fondarea ordinului în Ierusalim, ar fi renăscut ca pasărea Phoenix din propria cenuşă, cenuşa rugurilor pe care au pierit mulţi dintre fraţii martiri. Ceea ce a pus un nou semn de întrebare în privinţa împrejurărilor din noaptea de 13 octombrie 1307: dacă toţi cei ce au fost arestaţi atunci – şi au fost numeroşi aceştia, mulţi dintre ei obişnuiţi până atunci să-şi impună oriunde punctul de vedere – înseamnă că templierii francezi s-au predat sub un consemn dinainte primit. Explicaţia cum că un călugăr militar jurase să nu ridice niciodată şi în nici o împrejurare sabia împotriva unui creştin a părut insuficientă încă de la început. Se putea presupune, deci, că templierii ştiau din vreme ce îi aştepta şi, totuşi, au preferat să adoarmă, printr-o pasivitate ostentativă, vigilenţa oamenilor regelui, doar spre a câştiga timpul necesar luării unor măsuri de prevedere. Cel puţin în ceea ce privea atât de celebrul şi misteriosul lor tezaur.

Procesul majorităţii templierilor se tărăgăna de prea multă vreme. După ce Filip a arătat atâta decizie în surprinzătoarea mutare iniţială, se părea că papa Clement ar fi preluat iniţiativa: el, maestru al amânărilor, ar fi impus şi acest demers nepermis de lung.

Cum de la Al Şaptezeci şi unulea comisarii papali n-au putut afla nici prin tortură nimic din cele două chestiuni care îi interesau în mod special, adică dacă s-a format cu adevărat o structură paralelă a ordinului acţionând în ilegalitate şi unde a fost mutat celebrul tezaur templier, reuşita capturării Fugarului s-a transformat şi ea într-o teribilă decepţie. Ca o ultimă încercare, la începutul lui noiembrie 1313 a fost adus pe malul Senei, în închisoarea Grand Châtelet şi Cuviosul grădinar, a cărei captivitate devenise brusc mult mai severă şi despre care se spunea că ar fi fost tatăl preţiosului prizonier. Un prizonier sperat a fi cheia întregii afaceri. Dacă Al Şaptezecilea era într-adevăr părintele aceluia, era de aşteptat să spună tot ce ştia pentru a-şi salva fiul de tratamentul cel mai brutal al călăilor. Mai ales că Al Şaptezecilea se dovedise mereu extrem de uşor de manevrat. Scena aceasta, a torturării, în sinistra închisoare, a fiului în prezenţa părintelui său – vai, deloc inedită în istoria civilizaţiei (?) şi descrisă de diferiţi autori care s-au folosit pentru ea de actori reali sau imaginari din cele mai diverse epoci şi locuri – a circulat o vreme în folclor. Dar, ca atâtea alte nuclee de un dramatism extrem, şi ea a fost părăsită, iar atât de bogata literatură despre templieri n-a mai reţinut-o. (Pentru a nu mai pune şi mai mult răbdarea bunului cititor la încercare, scribul a tăiat din manuscris o lungă şi total neizbutită divagaţie în legătură cu modul în care îşi triază subconştientul colectiv legendele preluate de autorii de ficţiune. Este evident că bietul scrib nu ştie criteriile după care se impun diferitele subiecte, dar, oricum, dramatismul singur se dovedeşte cu totul insuficient.) Şi scena din 13 noiembrie 1313, „Scena celor 3 de 13”, a fost interpretată diferit, înainte de a dispărea în uitare: ba că tânărul ar fi murit în chinuri, preferând să nu divulge secretele pe care a jurat să le păstreze, ba că ar fi murit inocent neavând ce să trădeze, ba că ar fi murit de scârbă văzând că tatăl său se umileşte peste orice limită în încercarea disperată de a-l salva. La rândul său, Cuviosul grădinar este şi el privit contradictoriu: ba ar fi preferat cea mai mare suferinţă posibilă, torturarea sângelui din sângele său, unor mărturisiri dezonorante, îndemnându-şi fiul la o moarte eroică, ba că ar fi jucat o scenă scabroasă de umilinţă extremă. Această din urmă variantă a supravieţuit cel mai mult şi a prilejuit chiar pilda amplu comentată de filosofii vremii pentru veşnica întrebare a eticii clasice: „Până unde se poate umili un om?” Cum cei mai mari sfinţi au spus că un om nu trebuie să îngenuncheze decât în faţa lui Dumnezeu, a urmat o lungă discuţie, fără un rezultat precis, cert fiind doar că, alături de Creator, au fost nominalizaţi şi Iisus şi Sfânta Fecioară faţă de care se cuvine ca păcătosul să-şi îndoaie genunchii. O altă sursă de comentarii pe care a prilejuit-o şi scena respectivă este mai puţin religioasă: pentru ca să putem face parte din societate, trebuie să respectăm regulile impuse, ceea ce ne obligă zilnic la nenumărate compromisuri. Nu de rare ori chiar la umilinţe. Când şi de la ce punct trebuie să le respingem? Devenită problemă fundamentală a eticii, controversele în jurul ei au transgresat secolele şi nici măcar n-au izbucnit odată cu cumplita scenă din viaţa Celui de Al Şaptezecilea şi a fiului său. Dar, ca de atâtea ori, o pildă aruncată ca o piatră într-un lac, lasă în urma ei ecoul a nenumărate cercuri, chiar după ce piatra a fost uitată, după ce a dispărut de mult în adâncuri.

Moartea în camera de tortură a Celui de Al Şaptezeci şi unulea a pricinuit o imensă decepţie pentru anchetatori: odată cu victima, a pierit şi şansa de a afla unde se află tezaurul templier, după ce zvonuri născute din aşteptarea prea îndelungată l-a investit pe Fugar drept sigur deţinător al tainei. Era un moment cât se poate de neprielnic pentru prizonieri: tratamentul la care erau supuşi se agrava pe măsură ce speranţele şi răbdarea regelui şi ale papei scădeau. Trecuseră şase ani de la noaptea arestării templierilor şi rezultatele erau departe de cele aşteptate. După câţiva ani în care autorităţile au încercat să-şi atingă scopurile „ceva mai uman”, căutând în primul rând să găsească un cadru legitim întregii înscenări şi purtându-se clement cu cei ce mărturiseau tot ceea ce li se cerea – cum s-a amintit, în primii trei ani mulţi inculpaţi au fost graţiaţi după declaraţiile respective -, mai târziu, interogatoriile au devenit tot mai dure, părând, de exemplu, o consecinţă firească sentinţa din 12 mai 1310, când sinodul prezidat de arhiepiscopul de Sens a condamnat la ardere pe rug peste cinzeci de arestaţi care şi-au retras declaraţiile smulse sub tortură. Şi, iată, nici după alţi trei ani, taina n-a ieşit la iveală! Şi nu va ieşi la iveală nici după ce, câteva luni mai târziu, la 18 martie 1314, marele maestru Jacques de Molay şi Geoffroy de Charnay, perceptorul templier de Normandia sunt arşi şi ei pe rug. Până atunci şi în aceste condiţii, cine să mai urmărească viaţa din temniţă a Celui de Al Şaptezecilea, cel apelat drept Cuviosul grădinar, un personaj atât de umil încât nici măcar cei ce l-au cunoscut şi s-au bucurat de realizările sale reale n-au fost dispuşi să-i lege persoana scârboasă de lucrările-i atât de remarcabile?

Totuşi, cu totul nemeritat, norocosul scrib a dat şi de ultimele zile ale Cuviosului grădinar: acesta a murit şi el în închisoarea Grand Châtelet, la 13 decembrie 1313. Şi iată cum: umilinţa care l-a ţinut în viaţă pe toată perioada traiului său a fost şi cea care, cerându-şi răsplata, i-a dat lovitura de graţie. Cumplita scenă a torturării până la moarte a fiului său, scenă atât de crudă încât scribul nici n-a avut putere s-o descrie, cutremurându-se şi el de grozăvia fiinţei umane transformate într-o fiară înzestrată cu rafinament, l-a făcut şi pe Al Şaptezecilea să se îndoiască, pentru prima oară, de strategia adoptată ca un scut în cei patruzeci şi trei de ani pe care a apucat să-i trăiască. E drept, umilinţa l-a scutit de nenumărate ori de enervări, dar şi de eforturi dedicate doar orgoliului, lăsându-i timpul pentru a se dedica muncii sale, pe care a iubit-o atât de mult. Dar umilinţa care a fost cât p-aici să-i deschidă porţile grele ale temniţei, nu i-a putut salva fiul. Aceasta a fost voia Domnului, încerca să se împace cu sine Cuviosul grădinar, petrecându-şi nesfârşitele zile şi nopţi cufundat în rugăciune. Însă oricât de umil s-a rugat, Domnul Dumnezeu nu i s-a mai arătat. La sfârşitul toamnei lui 1313, părerea generală în legătură cu martiriul cavalerilor templieri apucase să se schimbe: asemenea oricăror victime, şi ei au început, după şase ani de suferinţe, să stârnească compasiunea populaţiei. Cum tot mai mulţi acuzaţi au renegat cele declarate sub tortură, ştiind că în felul acesta se oferă rugului, cum în unele ţări călugării militari începeau să-şi apere onoarea cu arma în mână, şi cei întemniţaţi în Franţa şi urmăriţi de comisarii papali oriunde ajungea braţul pontifical, fiind încă în viaţă, au început, treptat, să alimenteze îndoielile şi zvonurile tot mai consistente în legătură cu adevăratele mobiluri ale desfiinţării unui ordin religios care s-a acoperit de atâta vitejie în legendele încă proaspete ale cruciadelor, ordin format din „lei în vreme de luptă şi miei în vreme de pace”, după cum s-a exprimat nu cu multă vreme în urmă, Jacques de Vitry, arhiepiscopul Acrei. Iar, după ce papa Clement V a desfiinţat ordinul, prin bula Vox in excelso, la 22 martie, îndoielile au crescut şi mai mult. Ceea ce a împiedicat deocamdată şi condamnarea celor mai importanţi demnitari ai Templului, în frunte cu marele maestru, toţi reţinuţi de atâta vreme fără o sentinţă finală. Din nou era nevoie de cineva, un membru al ordinului, care să certifice în faţa lumii toate grozăviile puse în cârca arestaţilor şi a celor care au sfârşit deja în carceră, sub tortură sau pe rug. Şi cine s-a arătat dispus, cel puţin până atunci, să preia asupra sa orice murdărie, ba să şi exagereze toate învinuirile? Al Şaptezecilea – el care până atunci n-a fost considerat nici măcar de către anchetatori mai mult decât o caricatură a unei cârpe cu care puteai şterge oricând mizeriile de pe jos – a fost adus într-un proces public, în faţa unui mare număr de spectatori, pentru a mărturisi în stilul său de maximă umilinţă toate învinuirile puse pe seama templierilor. Pentru ca spectacolul să fie mai credibil, Cuviosul grădinar a fost ridicat în grad, fiind prezentat drept înalt demnitar al ordinului.





Sursa: www.cotidianul.ro

Mai multe stiri

Ultimele Stiri