În prima parte a secolului al XVIII-lea, la doar câteva luni după ce înșfăcase, cu ajutorul fraților Orlov, puterea supremă în Rusia, descotorosindu-se și de Petru al III-lea, soțul ei și totodată monarhul de drept, Ecaterina era preocupată de imaginea ei și a imperiului propagată de ambasadorii și spionii prezenți la Sankt Petersburg în Occident. Cum veștile și impresiile de la curțile regale din Vest nu-i erau tocmai favorabile – oamenii de cultură și gânditorii cu renume, inclusiv Voltaire, erau sceptici cu privire la viitorul împărătesei -, fosta prințesă germană, bine înfiptă acum pe tronul celei mai întinse țări de pe pământ, n-a așteptat cu mâinile în sân lucrările solilor ei trimiși la Paris, la Londra sau aiurea.
Un înțelept de o sută de ani, un copil de zece ani
Ecaterina s-a apucat să compună scrisoare după scrisoare, curtându-i insistent pe cei mai mari filosofi ai vremii. A început cu François-Marie…