SRI iese pe piață cu ofranda de Crăciun: a desecretizat și publicat pe site-ul propriu toate documentele pe care le-a avut „în păstrare” cu privire la Revoluția din 1989. Ce înseamnă „toate”, numai cei de-acolo știu. Suntem anunțați că gestul este făcut, binențeles, la propunerea directorului SRI, Eduard Hellvig, ca nu cumva să rămânem în bezna ignoranței despre cui datorăm acest mare hatâr.
Aflăm din comunicatul instituției că nu este vorba despre un gest izolat, ci despre un proiect mai amplu: „Declasificarea dosarului face parte din proiectul anunţat anterior de conducerea SRI de a aduce la lumină întregul set de documente cu privire la evenimentele din 1989, în spiritul unei depline transparenţe, cu scopul de a oferi cercetătorilor şi istoricilor instrumente de cunoaştere asupra perioadei în cauză”.
În ce stadiu se află acest „proiect” nu ni se spune. S-a încheiat odată cu publicarea acestui dosar sau „proiectul” mai continuă?
Comunicatul SRI precizează că „Dosarul declasificat a făcut parte din investigațiile Comisiei “Decembrie 1989”, instituită în anul 1991 la nivelul Senatului României cu scopul de a cerceta evenimentele din Bucureşti şi din ţară din perioada 1- 31 decembrie 1989”. Deci nu este vorba despre un rezultat propriu al muncii SRI, ci despre publicarea unui dosar realizat de o comisie senatorială. Dosar care se afla la SRI doar „în păstrare”, cum afirmă dl. Hellvig.
Legea spune că un document poate fi desecretizat numai printr-o dispoziție a celui care l-a secretizat. Rezultă că secretizarea unui dosar realizat de Parlament a fost dispusă de SRI. Cu ce drept? Ce căutau la SRI documentele unei comisii parlamentare? Activitatea comisiei a fost publică, iar concluziile nu puteau fi ascunse. Acele documente nu puteau fi confiscate de nimeni întrucât răspundeau preocupărilor celor mai legitime ale întregii țării și în primul rând ale unor oameni îndurerați. Niciun secret nu poate fi acceptat când e vorba de a desluși cauzele unor tragedii.
Comisia senatorială a funcționat între 1992-1996 și a fost condusă inițial de Sergiu Nicolaescu, apoi de Constantin Ticu Dumitrescu, fost președinte al Asociației Deținuților Politici, apoi de Valentin Gabrielescu, senator PNȚCD. Într-o lume în care fiecare avea adevărul său, activitatea acestei comisii n-a fost scutită de contestări și controverse. Dar concluziile comisiei, așa cum erau ele, aparțineau, totuși, unei instituții care reprezenta puterea suverană a poporului. Se refereau la subiecte care interesau în cel mai înalt grad societatea românească. Nu erau secrete de nișă care trebuia puse sub cheia SRI, ci informații care ne priveau pe toți. Și mai ales era o datorie de conștiință față de rudele victimelor ca aceste documente să fie publice dintru început.
În declarația care însoțește comunicatul despre desecretizare, dl. Hellvig spune că le-a transmis ofițerilor SRI „să înțeleagă cât de greu s-au câștigat libertatea și democrația” și că „înțelegerea prețului plătit pentru aceste idealuri nu se poate realiza complet în absența unui concept-cheie: adevărul!”. Firmă luminoasă, rafturi goale. Păi dacă ar fi fost precum spune, dl. Hellvig trebuia să desecretizeze acest dosar în min. 1 de la preluarea mandatului, în 2015. Mai ales că este un dosar care nu aparține SRI, ci se afla doar „în păstrare” la SRI, spune dl. Hellvig. Ce căuta acolo? Pentru că nu este un produs original al cooperativei ochiul și timpanul, ci rezultatul unei investigații senatoriale publice a la americaine. Dosarul putea fi păstrat la arhivele Parlamentului, sau la Arhivele Naționale – dacă Institutul Revoluției Române, creat în 2004 ca fiind sediul materiei pentru o astfel de problematică – nu prezenta încredere pentru unii.
SRI a ținut sub cheie 13 volume de documente care pot avea o relevanță deosebită pentru completarea narativului despre Revoluție. Efectele acestei protecții condamnabile pe care SRI a asigurat-o documentelor respective nu sunt deloc neglijabile.
Cel mai evident este mecanismul insidios prin care fosta securitate a fost scoasă treptat-treptat de sub orice răspunderi privind reprimarea Revoluției. Dimpotrivă, propaganda cu epoleți i-a construit vechii securități o imagine eroică, de luptătoare în slujba Revoluției. În timp, au apărut puzderie de cărți, „tratate” și interviuri-fluviu care arătau cât de prietenoși erau foștii securiști cu poporul, pururea înaintea și-n timpul Revoluției. S-a ajuns până acolo încât era cât p-aici ca fostul șef al Securității, Iulian Vlad, să fie înmormântat cu funeralii naționale declarate ca atare. Nu s-a ajuns până acolo, dar funeraliile au fost impresionante, cu o participare civico-securistă demnă de înhumarea unui erou. Au apărut ca prin minune depunători de coroane despre care nu se putea bănui c-ar avea vreo legătură cu defunctul. Sau cu instituția pe care a condus-o. Iar la capul catafalcului au rostit înălțătoare discursuri lacrimogene figuri care până cu o zi înainte înjurau de mama focului fosta securitate.
Or, acum aflăm de la actualul director al SRI, că „fosta Securitate a avut o contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989”. O asemenea afirmație angajează o imensă răspundere din partea celui care o face, aruncând în aer toată maculatura care omagiază rolul securității în reușita Revoluției.
Ascunderea de către SRI, timp de aproape trei decenii, a unor documente importante despre Revoluție a lăsat loc liber speculanților de idei fără suport și de susțineri fără logică. În absența informațiilor desecretizate acum, care par să producă o revoluție copernicană în istoriografia Revoluției, domeniul a fost lăsat la cheremul unor personaje de teapa lui Mărieș și a altor „istorici” de ocazie. Mulți neaveniți s-au auto-împroprietărit pe „adevărul revoluției”, obținând glorie, notorietate și probabil și bani mulți, ventilând tot felul de scenarii.
Proțăpirea unor astfel de indivizi în fruntea unei problematici deosebit de sensibile este principala jignire adusă memoriei celor care au murit în Revoluție. A lăsa explicarea Revoluției pe seama lui Mărieș și a procuraturii este, totodată, o jignire adusă capacității societății românești de a pune la lucru principiile morale, valorile intelectuale și mijloacele profesionale care pot face lumină în tenebrele acelui episod astral din istoria țării.
Secretomania interesată a blocat calea unei asemenea abordări. Institutul Revoluției Române a fost desființat abuziv și reînființat în urma unei decizii a CCR. Tentativa a eșuat, dar faptul spune multe despre orientarea actualului regim cu privire la Revoluție. Așa cum spune multe și faptul că, la depunerea de coroane din acest an, Iohannis n-a catadicsit măcar să-și scoată mănușa când a dres de formă panglica de pe coroană. Așa cum spune multe că la parada militară care marca centenarul Marii Unirii, la tribuna oficială a fost invitat alde Mărieș, dar nu și unul dintre foștii președinți ai țării.
În România democrației europene, a transparenței și permanentei comunicări cu poporul – că așa ni se tot spune de la Bruxelles – secretizarea a devenit o practică răspândită prin toate instituțiile. Secretizarea este considerată un semn al puterii. Cine poate secretiza mai mult se consideră un șef mai mare. Fiecare șefuleț secretizează pe rupte ceea ce-i trece prin cap. Sunt sute de exemple. Cum se petrece ceva care nu ar trebui să ajungă la popor, cum apare ștampila cu „clasificarea”.
Secretizarea este modul esențial de funcționare a statului securist. Exemplul vine de la Bruxelles, din moment ce Ursula von der Leyen își permite să secretizeze prețul la care a contractat miliarde de doze de vaccinuri pe banii cetățenilor europeni – inclusiv români – fără să catadicsească să le spună prețul.
Ce era atât de secret în acest dosar cu 8 ani în urmă, când dl. Hellvig s-a urcat pe tronul din Băneasa, și nu mai este acum?
Acuzând în mod direct fosta securitate de „contribuție importantă la reprimarea sângeroasă a manifestanților anticomuniști din decembrie 1989”, dl Hellvig dă și o direcție de urmat: „Pentru familiile celor care au pierdut atunci un om drag este în continuare crucial ca responsabilitățile să fie partajate clar și asumate fără echivoc”.
Este de văzut dacă dosariada aruncată pe piață de SRI va fi urmată de vreun proces – măcar moral – intentat public fostei securități. Sau, dimpotrivă, securiștii de azi – discipoli și învățăcei ai celor de ieri – vor pune batista pe țambal, știind bine că nimeni nu se va încumeta să transforme informațiile factologice din cele 13 volume desecretizate într-un rechizitoriu, după modelul celui în care a fost incriminat comunismul.
Deocamdată, directorul SRI a dorit să iasă în față cu un gest care pare a fi de operetă. Asemenea discursului pe care l-a avut la Cluj, și actuala declarație care însoțește anunțul desecretizării este un fel de eseu. Adică, precum la rugby, e o încercare de a pune mingea SRI în terenul altora.
Or, de la dl. Hellvig sunt așteptate decizii importante din terenul său, cum ar fi: să desecretizeze și să publice cele 67 de protocoale secrete încă în vigoare, încheiate de SRI cu diverse instituții civile; să demanteleze mecanismul prin care procurorii și judecătorii trebuie să raporteze ofițerilor SRI dacă și cum au îndeplinit indicațiile din informările transmise; să desfidă crearea câmpului tactic și să anunțe oficial dinamitarea acestuia; să se pronunțe despre abominabilul proiect al legilor siguranței naționale înainte de dezbaterea acestuia, și nu după – așa cum ne-a anunțat șmecherește.
Și, desigur să salute finalizarea infernalei legi Big Brother, uitată de mulți, dar promulgată pe șest de Iohannis zilele trecute. Mulți încearcă să arunce în spinarea MApN aberațiile antidemocratice pe care le cuprinde această lege, dar, totuși în text se arată că „SRI este autoritate competentă la nivel național pentru cunoașterea, analizarea, prevenirea și contracararea incidentelor și atacurilor cibernetice care reprezintă amenințări, riscuri și vulnerabilități la adresa securității naționale a României”.
Poate vom reveni asupra acestei legi catastrofale, care consolidează SRI ca putere deasupra puterilor, dar cu care, bucurie mare, Predoiu și Hellvig pot intra într-un fertil schimb de experiență cu Coreea de Nord.
Prin eseurile afișate din când în când – și tot mai des – dl Hellvig încearcă să-i aburească pe fraieri despre cât de democrat e el și cât de bun politician ar putea fi în viitor. Dar are prea multe tinichele de coadă pentru a fi ce vrea să pară. În funcția pe care o ocupă, prea face pe savantul, în loc să dea seamă despre ce se întâmplă concret sub conducerea sa cu lucruri precum cele amintite mai sus.
În absența unor răspunsuri concrete la acele subiecte despre activitatea prezentă a SRI, eseurile dlui Hellvig sunt încercări ratate. Ele nu fac decât să arate că actualul director al SRI rămâne un biet epigon al vechii securități, pe care acum, la finalul ultimului său mandat, vrea s-o bage la apă.