22.6 C
București
miercuri, 10 august 2022

Faldurile pestrițe ale Metropolei

Publicat pe



Nu stau prea mult pe gînduri și plec. Mă mișc destul de repede. Iau deciziile de pornire după un singur gînd. Pentru mine, mersul înseamnă un fel de anestezie a tuturor îndoielilor și tristeților. Mersul înseamnă o țintă și un pui de plan. Cîndva, am și așezat pe coperta unei cărți, „Ave viator et vale” (Drum bun, călătorule, te salut!), o inscripție frecventă pe pietrele funerare din vremea romanilor.

Un biet scop și un pui de plan ajung pentru un drum bun și lung.

Așteptatul în coloană mă chinuie ca pe un biet om fugărit de soartă. Și mă enervează chiar și faptul că stau minute întregi, nas în nas și ochi în ochi cu cîte unul care nu se revoltă împotriva condiției sale. Trăiește în ea, aleargă prostește, fără să vadă departele în care nu-l așteaptă nici o șansă. Cel din stînga mea vorbește ca apucatul la telefon, se ceartă cu cine știe cine, cel din stînga zapează, uită de el postînd pe Facebook sau holbîndu-se la șoferița din mașina vecină. La următorul hîc al coloanei, nimeresc geam în geam cu o paparudă. Se rujează confortabil în oglinda iluminată a mașinii sale cîștigată cine știe cum. Nu suport așadar statul în coloană, tîrîtul ca de șarpe sătul pe asfaltul lustruit. Să nu mai vorbesc de cel spart, de rosturile din metal care trimit un pocnet în arcurile mașinii și care, uneori, mi se duc pînă în creier. Mă uit în ochii vecinilor mei din trafic, în ochii lor obosiți, deștepți, tîmpi, goi, care cum, și încerc să le citesc viața. Probabil că și ei fac același lucru cînd mă văd și nu-i exclus să-și zică în sinea lor: „La ce mai tot aleargă ăsta?“

Statul pe scaun mă împinge într-o meditație neagră. Îmi aduc aminte cîți ani am și cum trece timpul. Programele tv mă scot și ele din sărite. Au devenit stupide. Poate eu nu mai suport banalitățile zilnice și subiectele supte din deget, care nu încearcă niciodată să ajungă la rădăcina lucrurilor. Așa că plec. Trebuie să mai ajung undeva. Încă mă mai așteaptă cineva. Încă am nevoie de cineva. De rezolvat ceva sau de văzut un loc nou. Ca să scap de coloanele de mașini,  mă strecor pe străzile laterale. Cîndva, știam Bucureștii cu ochii închiși. În tinerețe, doi milițieni mi-au furat o Dacie și au tăiat-o bucăți în vreme ce eu am căutat-o prin mai toate parcările Capitalei. Am ajuns și la periferie, cu bicicleta, cu tramvaiul și cu amîndouă. Mergeam cu bicicleta pînă nu mă mai țineau picioarele și mă întorceam cu tramvaiul și cu o bicicletă la fel de obosită ca și mine. Atunci, am descoperit cartierele mărginașe. Le-am străbătut, am poposit pe la porți și am înțeles ce uriașă adunătură de lume fără nicio o legătură sunt Bucureștii. O mahala de milioane de oameni, cu un oarecare contur arhitectural și istoric pe o zonă de cîțiva kilomteri pătrați care se numește „Centru”. Apoi, urmează cartierele mai vechi, și ele născute tot din mahalalele Bucureștilor (excepțională cartea lui Adrian Majuru despre mahalalele topite în istoria Bucureștilor) și dincolo de ele, periferia. Dincolo de periferie era un fel de periferie a periferiei, o lume venită din restul României, așezată peste noapte, fără acte, cu niște case fără autorizație, cu pereții abia sprijiniți de pari, de chirpici și de scînduri.

Ca să evit cozile la semafor și coloanele, o vreme am mers pe Google Maps. Mai nou, îmi place să merg cu Waze-ul. El „gîndește” drumul și pentru mine. Ies mai repede din clocotul orașului și mai ales din revărsările lui nervoase de la sfîrșitul zilei. Ei bine, programul ăsta mă plimbă prin toate fundăturile. Fără să vrea, mă ajută să redescopăr mahalalele Bucureștilor. Adică orașul de azi. Este nesfîrșit, cumplit, dezvoltat aiurea, fără cap și fără coadă, neodihnit și fără somn, lăbărțat pînă la zeci de kilometri de Centru. Satele cuminți de altădată nu mai există. Sunt pîlcuri de blocuri, plantate aiurea, omorînd pămîntul bun pentru recolte, străzi înguste cu case noi, unele terminate, altele abandonate, depozite de te miri ce, răsărite în sărăcia satelor mici de Bărăgan. Ele au devenit cartierele de dincolo de periferia periferiei.

Ca să ies la Autostrada de Constanța, mă trezesc dus pe străduțe laterale prin sate despre care jumătate din locuitorii Capitalei nu știu nimic și n-au fost niciodată prin ele. Nici măcar de numele lor n-au auzit, necum să le vadă sau să știe ceva despre viața și despre nevoile lor. Și dacă bucureștenii nu știu mare lucru, ce să mai zic despre politicieni. Ei habar n-au ce se întîmplă cu oamenii de pe strada lor și nici cu cei de prin instituțiile din care fac parte și în care își duc zilele, necum dincolo de Centură. Care Centură este și ea o teroare, o nenorocire, o facilitate urbană neterminată, o nevoie ignorată, o afacere nesfîrșită, o formă a neputinței românești de a edifica în acești ani. Se chinuie la ea de decenii și tot nu o pot trece de jumătate. Ca să mai stoarcă bani, au mai proiectat una, așa zis Inelul Mare, au licitat segmente din el, au dat banii unor clienți și „Salutare, taică!”. Să vă ia dracu’ în spatele camioanelor care vin de pe centura de Nord care îi scoate spre Est, la autostrada de Constanța sau îi duce spre Moldova. Să crăpați la coadă să înjurați sau să vă deșteptați. Altceva, ce puteți face? Vorbiți cu orele la telefon. Cu nevasta, cu copiii, cu prietenii, cu foștii colegi pînă cînd nu mai aveți pe cine suna și treceți la postări pe Facebook și la jocuri pe telefon.

Poate aveți norocul să vă grăbiți măcar o dată și Waze-ul să vă scoată prin străduțele din periferie, prin satele înghițite de metropolă sau prin cartierele aberante răsărite peste noapte pe cine știe unde prin cîmp. Abia atunci veți înțelege cît de haotic trăim, cît de aiurea și de fără cap se dezvoltă orașul, scăpat din perimetrul oricărei reguli de urbanism. Ați fost prin Gherghița? Este o comună frumoasă. Dar prin Malamuc? Este un sat din comună. N-ați auzit de el. Dar de Pasărea? Nu Pasărea Frumușani, Pasărea din coasta Bucureștilor? Dar de Găneasa și de Piteasca? Dar de Tânganu și de Vadu Anei? Știați că dincolo de lacul Cernica se află o universitate adventistă numită Adventus. S-ar putea să dea și diplome de doctor. Mai încolo se află „intercer matrimoniale adventiste”. Acolo nu este nici mahala, nici periferie, nici București în adevăratul sens al cuvîntului. Este ceva nou, care ne scapă. Dincoace de Lacul Cernica sunt Glina, Cățelu și Manolache. În afară de groapa de gunoi, mai știți ceva? Sunt sate și oameni, împănate cu cartiere noi, găselnițe imobiliare făcut pe fugă. Erau sate. Cîndva, aveau o identitate. Acum, sunt dormitoare rurale și circumscripții electorale. Cu greu aflați unde este primăria. O clădire mai mică pierdută între celelalte. Polițiști nu vezi. Ai noroc dacă dai de un panou care indică Poliția sau strada pe care găsești o clădire cu o asemenea tăblie.

Un furnicar uman se mișcă în toate părțile. Repară, construiește, vinde pe trotuar, bea bere, lasă mașina în drum ca să stea puțin de vorbă, fuge pînă la magazinul mixt, soarbe o cafea de-an picioarelea și vînează un sfanț. Coroane funebre, bere, haine second-hand, cofetărie, unelte, ce vrei și ce nu, o lume de vise mici aleargă și se învîrte pînă la Centură și uneori dincolo de ea și prin cartierele mărginașe ale Bucureștilor. Oamenii de acolo nu taie orașul pe la Universitate nici din greșeală. Sunt ca americanii din Illinois care n-au văzut niciodată New Yorkul și nici Los Angelesul. Dar la o scară mică, mult mai mică și mai chinuită. Dar la fel de naivi și de preocupați pentru ziua de mîine.

Un București flămînd înghite pămîntul agricol din preajma lui. Oameni atrași de magia metropolei se mută în faguri de beton de unde nu mai scapă. Devin prizonierii Metropolei, servanții ei, cotizînd din plin la lunga listă de destine anonime, marcate de vise ratate și de eșecuri obișnuite.





Sursa: www.cotidianul.ro

Mai multe stiri

Ultimele Stiri