Cît timp Dan Herford, strănepotul lui Sadoveanu, sa dus în casă, ca să-mi aducă o cafea – făcută de maică-sa, Smaranda, nepoata lui Sadoveanu – nu mă pot stăpîni şi iau de pe masa din curte, romanul sadovenian Nicoară Potcoavă . şi citesc primele pagini. Venise vorba de cum se vinde opera lui Sadoveanu şi Dan Herford, proprietarul tuturor drepturilor de autor, mi-a zis că prost, dar mai prost decît se vinde Nicoară Potcoavă . De ce oare? am întrebat şi m-am întrebat.
Şi tot eu mi-am răspuns:
Nicoară Potcoavă e pus de anticomuniştii de salon pe seama sovietismului manifest al lui Mihail Sadoveanu. Scriitorul ar fi făcut din Şoimii , bucată supradimensionată de critică de iz civic, un roman despre un cazac, Nicoară Potcoavă.
Şi cum cazacii sînt ruşi, acuzaţia e gata:
Mihail Sadoveanu a făcut o gravă concesie cuceritorului rus.
În realitate – îi spun eu strănepotului – surprinzîndu-l prin cunoaşterea operei sadoveniene, Nicoară Potcoavă, apărut în 1952, ultimul roman autentic al lui Sadoveanu, ţine de viziunea scriitorului asupra conducătorului de popoare. O viziune care apasă şi asupra altor opere: Fraţii Jderi, Creanga de aur, Zodia Cancerului.
Conducătorului de popoare îi sînt interzise plăcerile pămînteşti. În Fraţii Jderi îi spune acest adevăr Ştefan Cel Mare lui Alexăndrel, fiul său ştiurlubatec; în Creanga de aur, înţeleapta e împărătiţa Irina, iar necoptul, fiul său, Constatin. În Nicoară Potcoavă, Nicoară îi ţine lecţia despre conducători lui Alexandru, fratele său amorezat de Ilinca:
„– Bădiţă, trebuie să-ţi fac mărturisirea… a suspinat Alexandru.
Nicoară s-a întors în scaunul lui:
– Spune, băiete. Eu abia acum bag de samă că ai slăbit şi ţi-s trudiţi ochii.
– Da, bădiţă.
– Ţi-ai lăsat zălog inima la apa Moldovei?
– Aşa cum spui, bădiţă Nicoară. Mi-i dragă o fată fecioară. Ştii cine-i.
– Gustul tău nu-i rău, Făt-Frumos. Dar poveştile de la noi ne învaţă că la asemenea domniţe nu te poţi întoarce fără isprăvile cuvenite. Trebuie să treci, Făt-Frumos, peste hotarele oprite, în locul unele se bat munţii în capete, ş-acolo să tai cele şapte capete ale balaurului.
– Lungă vreme, mîhnită vreme, bădiţă. În toate nopţile vine la mine paserea măiastră, îmi bate la tîmplă cu pliscul şi-mi şopteşte: Nu întîrzia căci vremea trece; aicea pe pămînt oamenii n-au decît o tinereţă, du-te că te aşteaptă fericirea.
– Alexandre, nici Făt-Frumos al poveştilor nu-şi dobîndeşte bucuria fără lupte şi jertfă.
– Spune-mi, bădiţă, ce avem de făcut, s-a rugat mezinul, şi să nu întîrziem.
Potcoavă s-a ridicat în picioare. Alexandru a părut că se scufundă în scaunul său.
– Ba să-mi spui tu, băiete, dacă ai…