5.5 C
București
vineri, 9 decembrie 2022

Joaca cu trecutul nu seamănă cu joaca de-a vacanța

Publicat pe



Bagajele sunt deja la ușă. Recapitulez în memorie tot ce este esențial pentru geanta pe care o voi lua în cabină: documente, telefon, căști, laptop, încărcătoare, chei, portofel, cărți de credit, batiste, mască. Am încărcat ultima ediție din Economist pe telefon, mai mult ca suficient pentru cele mai puțin de două ore de zbor. Articolele vorbite le ascult de obicei în căști. Ratez finalul în mod sistematic. La un moment dat, mă las pradă unei dulce toropeli cu zumzet de motor. Sunt transferat în propria imaginație cu concluzii și imagini care îmi aparțin.

Știrile și comentariile sunt însă cu mult prea solicitante în aceste zile. Pe punctul de a ieși din casă, mă întorc spre propria bibliotecă și iau la întâmplare un volum subțire, necitit ca și multe alte cărți pregătite pentru o lectură ulterioară. Unele așteaptă de zeci de ani. Înghesui volumul în geantă, încui ușa și pornesc la drum. Rămân fidel lui Economist pe traseul spre Aeroport. Ajuns în avion caut însă cartea și încep să o răsfoiesc înainte de decolare.

Publicasem nu de mult volumul cu propriile memorii și eram foarte sensibil la personaje cât de cât contemporane, la intersecții, la cariere incomplete, la origini dureroase, la aspirații îndeplinite subiectiv dar ignorate de anturaj, la superioritatea mediocrității, la victorii deșerte, la idealuri visate și băute. Nu știam mare lucru despre autor, Henri Zalis. Există chiar o pagină rezervată pentru el pe Wikipedia. Sub numele lui este notat în engleză «no description defined», totuși «male» și «human». Aveam să aflu că Zalis fusese mulă vreme critic literar și scriitor, filolog afirmat, specializat în Flaubert și Felix Aderca. Aderca, o reală dimensiune în simbolism, expresionism, scriitor, dramaturg, inițiator de publicații literare și cenacluri, puncte de pornire pentru viitori autori celebri. Remarcabil pare să fi fost automobilul lui. Aderca dispărea în 1962, dar analele nu uită să amintească de acel Peugeot, reper al unui capitol de viață ante-belică petrecut în Franța. O apariție originală pe un carosabil dominat atunci de Pobede.

Micul volum al lui Zalis se numea «Amintiri răscumpărate”. Aveau avantajul de a fi scurte și într-o succesiune aleatorie. Nu părea a fi vorba de nimic ce ar muta munții din loc nici din punct de vedere literar și nici din perspectiva situațiilor descrise. Era un supraviețuitor al unei perioade bogate în autori importanți și aroganți pe care i-a frecventat, de profesori impunători și intransigenți cu restul dar nu cu sine, de filozofii decenți pe timp de pace și de o puritate etnică în ascensiune atunci când era oportun. Oricum, acea puritate nu se compara cu cea a unor autori. Lui Mihail Sebastian, spre regretul profesorului lui, nu i se puteau ierta păcatele acumulate pe parcursul a două milenii și exorcizate într-un tragic accident de mașină la numai 38 de ani.

La un moment dat, pe la mijlocul cărții, personajele despre care scria Henri Zalis nu mai făceau parte din istoria anterioară școlii mele primare. Aveam deja senzația că trebuie să-i spun pe nume, Henri din moment ce i-am frecventat și eu pe unii mai curând scurt și ocazional . Nu erau repere de istorie universalizabilă, ci apariții ale unui cotidian uitat. Și totuși, apăreau acolo, pe suprafața unor circumvoluțiuni din în ce mai puțin deluroase.

Îmi amintea și mie de Ștefan Iureș care îmi întorcea articolele de câteva ori până ce atingeau limita perfecțiunii mele imperfecte dar suficiente pentru publicare. Aveam 17 ani atunci când Henri descria același fenomen la cei 34 ai lui. Deci cinzeci la sută la ani, dar bun pentru prima pagină din Amfiteatru. Ceea ce nu bănuiam atunci, era că și Iureș era cioplit din lemnul lui Sebastian. Contactul a rămas încapsulat în acea epocă pe care am neglijat să o redeschid.

Henri relatează cum este dat afară de la Gazeta Literară. I s-au propus nume alternative pentru a continua dar el a rămas și Henri și Zalis.

Coboară un etaj în aceeași clădire și se întâlnește cu Dic Baboian care era secretar general la Flacăra.. Numele mă provoacă. Părinții mei fuseseră și colegi și prieteni cu Dic și Miarca, soția lui. Oameni deschiși, frumoși, bine dispuși, optimiști. Fiul lor, Karen, era cu câțiva ani mezinul meu, n-aveam ca atare nici un joc în comun.

Întâlnirea de pe coridor între Henri și Dic preceda cu mult pubertatea mea jurnalistică. Henri descrie spontaneitatea cu care Dic îi propunea o colaborare săptămânală. Henri era tată de familie, trimis în șomaj pentru un nume considerat ilizibil la Gazeta Literară. Onorariile pentru noua lui colaborare se traduceau în pâine salvatoare.

Tot de coborâre era vorba la cei 18 ani ai mei, atunci când veneam de la o publicație de la etajul patru, la etajul la care se afla redacția Flacăra. Aveam în mapă un articol dactilografiat și încă nepublicat. Dau nas în nas cu Dic care nu prea înțelegea ce căutam eu acolo. Nu era la curent cu ceea ce făceam, credea mai curând că pregăteam bacalaureatul. I-am încredințat un material, să vadă dacă e ceva de capul lui sau de al meu. Puține zile mai târziu, devenea editorial pe o coloană a săptămânalului. Am recidivat de câteva ori.

Vocea din difuzor întrerupe transa. Pilotul anunță iminenta aterizare. Sunt nevoit să pun speteaza scaunului în poziție verticală, să rabatez măsuța din fața mea, să mă las cuprins de o centură de siguranță pe care o lărgesc ușor. Constat că am numai două mâini și pun cartea în plasa de pe spătarul scaunului din față..

În metrou doresc să continui lectura. Cartea rămăsese în avion.

Trecuse o lună, alt avion, de data asta trec și eu oceanul. Dimineața europeană începe aici în toiul nopții. Mă trezesc , mă obseda brusc și lipsit de context actual amintirea Baboienilor. Sensul giratoriu al vieții ne despărțise de enorm de mulți ani. Aprind veioza, întind mâna în căutarea telefonului pe noptieră. Generația părinților nu mai era, dar copiii? Caut numele pe Facebook. Mulți, e un nume armenesc destul de frecvent și la prima vedere – cu ochelari – nu-l găsesc pe Karen. Sigur că aveau și ei la rândul lor copii, dar n-aveam cum să-i identific între atâția. Să fi fost trei noaptea când intram într-o altă platformă socială. Un Armand Baboian locuia la București. Scriu un mesaj:

  • Sunteți cumva rude cu Dic și Miarca Baboian ?
  • Sunt bunicii din partea tatălui, vine răspunsul prompt. Nu știu dacă știți, unchiul Karen a murit acum o lună. A căzut în casă și rana s-a infectat.

Copilul de odinioară, prea mic pentru a mă juca cu el, se prăpădise la 67 de ani.

Am comandat un alt exemplar de ocazie al amintirilor răscumpărate de Zalis . Ediția nu a mai fost retipărită după dispariția autorului în 2016.

Rămân curios și voi continua scurta expediție. Rămân totuși contrariat: ce mi-a venit să mă întorc din drum pentru o carte, cum am ajuns la acest modest volumaș din acel vraf de cărți în lungă așteptare?

Joaca cu trecutul nu seamănă cu joaca de-a vacanța. Să fie sensibilitatea întârziată debutul unui for interior închis pentru inventar ? Să fie oare un derapaj lăuntric declanșat de imaginele neașteptate ale unor măceluri care mi-au precedat copilăria? Sa fie un dor de un viitor care va fi altfel? E forța cămășii a cărei limite devin palpabile?

Noapte bună!

 

Un articol scris de Adrian Barbu





Sursa: www.cotidianul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri