În „România literară” nr. 18/28 aprilie a.c., cele mai profunde pagini scrise vreodată despre Mateiu Caragiale, fiul lui Ion Luca. Le scrie Ion Vianu, fiul lui Tudor, un psihiatru experimentat, dar și un psiho-critic literar cu realizări excelente.
Aici, vârful descripției analitice este încrederea mateină în mântuirea prin trufie. Nimeni n-a mai urcat acest vârf: nici alt scriitor român, nici alt interpret al scriitorilor. Tudor Vianu considera trufia, desigur, un păcat. Fiul său înțelege însă că Mateiu avea convingeri religioase gnostice. Îi veniseră la îndemână spre a nu-l considera pe Ion Luca un monstru. Potrivit gnozei, lumea de aici este opera unui demiurg rău. Doar cea din ceruri este opera unui demiurg bun.
A alege răul cu o anume trufie poate conduce la mântuire dacă, atent și subtil, extragi un bine metafizic din lumea creată de acel demiurg ce stă ca un dublu negativ al celui bun: o operă literară strălucitoare.
Aceleași convingeri religioase le împărtășea și Cioran care își aștepta mântuirea prin cearta permanentă cu creația demiurgului rău.