2.3 C
București
duminică, 29 ianuarie 2023

Maria Obretin: „E greu să ținem pasul cu perfecțiunea Insta. Am zis să urlu din prima #suntsuperbă, apoi să anunț si eu câte un spectacol“

Publicat pe


Actrița Maria Obretin a făcut multe sacrificii ca artist independent, însă nu a renunțat niciodată la visul ei, deși a trecut prin foarte perioade dificile.

Maria Obretin, o actriță cu o carieră de succes FOTO Arhivă personală

Chiar dacă modestia o face reținută în a
recunoaște că a ajuns „la stele“, Maria Obretin (44 de ani) este o actriță cu o
carieră de succes, căreia i se potrivește ca un rol scris special pentru ea
dictonul latinesc „Per aspera ad astra“. A studiat temeinic latina și greaca
veche, însă actoria a „contaminat-o“ fără „leac“, astfel că, oricât de greu i-a
fost drumul, nu s-a abătut de la el. Au fost și muncă, și determinare, și
câte-un „șut“ ocazional din partea norocului, cum spune Maria: așa s-a creionat
traiectoria ei, care i-a adus roluri în teatru, film și televiziune. Despre toate
acestea, Maria Obretin a vorbit într-un interviu exclusiv pentru „Weekend
Adevărul“.

„Weekend
Adevărul“: Cum a fost copilăria ta în Călărași? Ți-ai dorit dintotdeauna să fii
actriță?

Maria
Obretin:
A fost frumoasă. Simplă. Aveam trei
verișori în curte, iar strada era plină de copii. Nu ne bazam pe prea multe
jucării, nu le aveam. Inventam tot felul de jocuri, de povești. Făceam dramatizări
– am aflat mai târziu că se numesc așa – din cărțile copilăriei: „Aventurile
lui Habarnam“, „Familia Roademult“, „Trei grăsani“. Intrările la spectacole
erau pe bază de frunze și pietricele, că doar artistul independent din mine era
întreprinzător. Apoi erau toate jocurile copilăriei: fotbal – stăteam adesea în
poartă –, Baba-Oarba, Flori-Fete… Am fost generația cu cheia la gât, doar că
fără cheie, am crescut într-un cartier de case, iar porțile erau mereu
deschise. În plus, mai toți aveam o mamaie care avea grijă de noi. Frumoasă
copilărie, cu nămeți imenși prin care ne chinuiam să ajungem la școală, cu
nopți romantice la lumina lumânărilor, pentru că se lua des lumina, cu colinde,
cu povești. Vremurile în care toți cei pe care îi iubeam trăiau și nu aveam
nicio grijă.

Poate
cea mai importantă figură din copilăria ta a fost, după cum ai mai spus, bunica
ta, Stana, cea care te-a crescut. Povestește-ne, te rog, despre Furtunica.

(râde)
Era micuță și aprigă Furtunica. O verișoară o poreclise așa, că era ca un
uragan într-un pahar cu apă. Primele mele amintiri sunt cu ea. Se trezea ireal
de devreme în nopțile de iarnă, să termine coliva. Mirosea a rom și a scortișoară
în toată casa. Soțul îi murise când avea 42 de ani, avusese și cinci frățiori,
morți destul de repede după naștere: Isac, Mușat, Gligore, Stan, Moise. Îi știa
exact în ordinea asta. După ce am învățat să scriu, mă ocupam eu de pomelnic și
o întrebam: „Cum, mamaie? Stan, Mușat…“. Și ea se supăra și mi-i zicea în
ordinea stabilită de zeci de ani. Era o minune, am iubit-o tare. Nu prea a
înțeles ea faza asta cu actoria. După primul semestru la Actorie, m-a întrebat
pe cine am învățat să imit. După prima reclamă, m-a întrebat cât ulei am primit.
Ghici la ce am făcut reclama?La un moment dat, apăream eu într-o cămășuță albă
într-o reclamă, era tare mulțumită. Îi spunea mamei: „Am văzut-o pe fata
noastră și în seara asta, frumoasă, cu părul lung, atâta că se îmbracă mereu la
fel“. În ultimii ani, Alzheimerul o transformase într-o copiliță, tot aștepta să
vină să o ia tăticul ei cu căruța de nu-știu-unde. Nu mă mai recunoștea,
mergeam la ea și spunea cum o așteaptă pe Maria, nepoata ei actriță de la
București. „Mamaie, eu sunt!“. „Nu, nu! Ea e actriță!“. „Păi, da, mamaie, eu
sunt actriță!“. „Eeeee, în ziua de azi toate sunteți actrițe“. Era haioasă și
plină de viață în anii ei de glorie. Avea tot timpul ceva bun: gogoși,
plăcinte, vișinată. Îți dădea vișinată în niște păhărele care aveau niște
vagoane desenate pe ele. „Îți dau un trenuleț?“, așa întreba. Sunt
recunoscătoare că am avut-o în viața mea.

WhatsApp Image 2022 10 27 at 17 49 42 (1) jpeg

Am fost generația cu cheia la gât, doar că fără
cheie, am crescut într-un cartier de case, iar porțile erau mereu deschise. În
plus, mai toți aveam o mamaie care avea grijă de noi.

În
liceu, porecla ta era Maria „Balamuc“și făceai filologie-latină. Cum au fost
acei ani?

Eu uitasem de poreclă și, la cât de
cuminte îmi amintesc eu că am fost, deja mi se pare un compliment. Cred că prin
clasa a IX-a am fost într-o excursie și, când se lăsa liniștea în autocar, când
mai scădea energia în drumeție, strigam cât mă ținea vocea: „Hai, cinci minute
balamuc!“. Și toată lumea începea să chiuie și să tropăie. Altfel, nu-mi
amintesc mari vitejii. Am chiulit o singură dată în masă, am plecat toate (eram
clasă de fete) să vedem filmul „Dangerous Minds“, la Cinema Orizont. Nu știu
dacă bucuria filmului a depășit vinovăția de a fi chiulit. Nu eram nici
populară, nici spectaculoasă. Am avut norocul de a întâlni doi oameni minunați
care au avut rolul de mentori pentru mine. Doamna dirigintă Rodica Sinișteanu,
profa de latină (de aici și pasiunea pentru această limbă), era minunată ca om,
ca dascăl, a contat imens în formarea mea. Exigentă, deșteaptă, elegantă, genul
de dascăl care îți suflă în aripi, îți dă încredere. Celălalt om important,
Ștefan Nițu, care se ocupa de trupa de teatru de amatori a Călărașiului. Un om
generos și dăruit, care își rupea din timpul lui să se ocupe de trupă. Am
crescut frumos între ei și mă bucur tare că Ștefan încă face asta pentru
adolescenții din Călărași.

Ai
dat, mai întâi, la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, secția Limbi Clasice,
abia după trei ani la UNATC. Ai așteptat trei ani, mai bine zis ai studiat trei
ani latină și greaca veche doar pentru a intra la clasa unei anumite
profesoare. Dar dacă nu intrai din prima, ce ai fi făcut?

Da, mi-am dorit tare să fiu studentă la
clasa Sandei Manu, citisem că este o profesoară exigentă, care te învață
meserie. După trei ani de Clasice, am dat la Actorie în anul când doamna Manu
lua clasa. Am luat. M-a luat. Nu știu, nu cred că aș fi dat a doua oară la
UNATC. Și nu cred nici că aș fi devenit profesoară de limba latină. Cred că aș
fi făcut ceva la care mi-e gândul dintotdeauna: un proiect în care să unești un
orfelinat cu un azil de bătrâni. Cred că ar fi frumos pentru ambele părți.
Pentru copii, să aibă alături bunicuți care să le ofere atenție, grijă,
povești. Pentru bătrâni, să aibă bucuria de a le fi alături acestor copilași,
de a se umple de energia lor. Da, asta aș fi făcut dacă nu aș fi fost actriță.

Cum
au fost anii facultății?

Frumoși. A fost și șocantă trecerea de
la Facultatea de Limbi Străine, unde eram și 100-150 într-o aulă, la cursurile
de la Teatru, unde aveai ora ta de vorbire, de canto. Doamna Manu a fost
profesoara pe care mi-am dorit-o. Nu m-a dezamăgit, am crescut mult în anii
facultății. Apoi, era ireal să mă întâlnesc pe holuri cu doamna Olga Tudorache,
cu domnul Albulescu, cu domnul Dem Rădulescu. Oameni pe care îi admiram și care
acum veneau să ne vadă la examene.

Maria Obretin în studentie Foto Arhivă personală jpeg

„Și norocul a apărut din când în
când“

Ai
apărut în multe reclame, ai dublat desene, ai fost entertainer la evenimente,
la începutul drumului în actorie. Per aspera ad astra (trad. – pe
drumuri anevoioase, către stele) se aplică și aici? Le consideri o etapă
necesară, un „rău“ necesar?

Per aspera, clar! Ad astra nu știu dacă
am ajuns. Nimic din ce am muncit nu am considerat a fi un rău. Sunt
experiențele mele, călirea mea, așa am mai învățat eu lumea, viața. Oricum, să
faci dublaje sau reclame e deja un noroc, ele țin de meseria ta. Da, am avut
tot felul de joburi ca să-mi permit luxul de a fi actriță. Nu știu dacă sunt o
etapă necesară, așa a fost la mine. Uneori poți fi norocos, poți să prinzi
imediat după facultate proiecte din care să trăiești. La mine nu a fost cazul.
Sunt mai prietenă cu munca. Dar și norocul a apărut din când în când și mi-a
mai tras câte un șut. Nu e o rețetă, la fiecare e altfel. Sunt împăcată cu
parcursul meu. Dar au fost niște perioade în care m-am chinuit tare, nu aș mai
vrea să trec prin ele.

Ai
declarat într-un interviu că după facultate ți-a fost rușine ani buni să spui
că ești actriță, pentru că jucai foarte puțin. Cum ai depășit perioada aceea,
când și cum s-au schimbat lucrurile?

Fix de perioadele astea vorbeam! Da, au
fost ani în care aveam un singur spectacol pe care îl și jucam rar. Normal că
nu aveam curajul să spun că-s actriță. Că vine brusc întrebarea: „Unde?“. La
întrebarea asta încă nu pot să răspund. Apoi: „În ce joci?“, „Când te văd la
teatru?“. Răspunsul meu ar fi fost „Păi, am un singur spectacol, îl joc o dată
pe lună…“. Mi-era greu să spun asta. Așa că evitam cu grație „Sunt actriță“.
Au fost ani grei. Am avut răbdare, încredere în mine. Aveam joburi din care
trăiam și, între timp, mă duceam la probe, castinguri, mă țineam antrenată.
Motto-ul meu preferat – am mai multe și toate păguboase – este „Ce-i al meu e
pus deoparte“.

Uneori poți fi norocos, la mine nu a
fost cazul. Sunt mai prietenă cu munca. Însă nimic din ce am muncit nu am
considerat a fi un rău. Sunt experiențele mele, călirea mea, așa am mai învățat
eu lumea, viața.

„Atunci
când ești artist independent, nu ai niciun statut, drepturi, concedii sau
șomaj“

Ești
un artist independent. De ce crezi că depinde, în România, să devii actor
angajat al unui teatru? Cât e de dificil?

Dacă știam, eram deja angajată. Am
terminat facultatea în 2003, posturile erau blocate și așa au rămas multa
vreme. Puteai să renunți la teatru sau să reziști independent. Am rezistat
mulți, mulți ani cum am putut, până când au început să se lege lucrurile. Mă
întrebi dacă e dificil. Eu cred că la vârsta mea e deja imposibil. Acum câțiva
ani, a fost un concurs de angajare într-o trupă valoroasă, talentată, mi-ar fi
plăcut să fac parte din ea. Doar că nici nu am putut să-mi depun dosarul. La
vârsta mea nu mai pot aplica pentru un post de debutant, evident, sunt locuri
pentru tineri. Doar că nici ca actriță cu experiență nu pot participa. Toți
anii ăștia de la terminarea facultății, în care am muncit mult, nu sunt
recunoscuți, pentru că am fost artist independent, nu am avut carte de muncă de
actor. Deci, sistemul nu îmi permite. Probabil ar trebui să umblăm puțin la
Codul Muncii, căci actoria e totuși o meserie specială, nu pe cărți de muncă.
Nu pentru mine, pentru atâtea generații care vin, să nu mai fie blocate de
sisteme penibile, neadaptate acestei meserii.

Ți-ai
dori să fii angajată a unui teatru de stat? Ce ți-ar oferi acest statut?

Nu știu, sincer. Oricum, pare imposibil,
după cum am precizat. Mi-am dorit mulți ani acest lucru, cred că ar fi fost o
plasă de siguranță, nu atât materială, cât siguranța că joci. În plus, mai e un
aspect extrem de trist. Eu sunt independentă, dar, pe lângă spectacolele
independente în care joc, am fost colaboratoare în toți acești ani în diferite
teatre din București. Cum se întâmplă asta? Când vine un regizor și pune o piesăîntr-un
teatru, dacă nu găsește în trupa respectivului teatru actorii potriviți pentru
proiect, face audiții și aduce colaboratori. Și vin zeci și zeci de oameni la
audiții, dintre care iau câțiva. Se face proiectul. Aceștia sunt actorii
colaboratori. Din păcate, în ultimii ani, teatrele nu au mai avut bani să plăteasca
acest „lux“. Spectacolele cu colaboratori s-au anulat, s-au programat din ce în
ce mai rar, au dispărut. Sau au fost înlocuiți peste noapte cu actori angajați în
teatrul respectiv. E tare nedrept. Și colaboratorii sunt oameni, au trecut prin
multe probe ca să ajungă să facă un rol într-un teatru de stat, e și sufletul
lor acolo, în ființa aia vie care este spectacolul construit alături de ceilalți.
Ce statut mi-ar oferi faptul că sunt angajată? Mi-ar oferi UN statut,
practic. Atunci când ești artist independent nu prea ai NICIUN statut, drepturi,
concedii sau șomaj. Dacă ai o perioadă în care nu prinzi niciun contract, nu îi
pasă nimănui de tine, deși, cât ai muncit, tu ți-ai plătit taxele ca orice alt
om. E ingrat statutul independentului în România. Nu vorbesc doar despre
actori, sunt mulți independenți pe piață, în foarte multe domenii.

Ești
bucuroasă că ți-ai luat propria casă, un apartament. E prima ta casă, să
recunoaștem, după mai bine de 20 de ani de muncă. Un actor care are multe de
spus ar trebui să se concentreze pe roluri, nu pe rate.

Da, am stat cu chirie de când mă știu,
mi-am dorit tot timpul un apartament al meu. Nu prea am eu simțul proprietății,
dar, independentă fiind, nu știu cât să mă bazez pe vreo pensie să-mi plătesc o
chirie la bătrânețe. Mă uit la apartamentul ăsta călduros și luminos din
apropierea Parcului IOR – și eu, și Pascal, cățelul meu, suntem îndrăgostiți de
această zonă – și nu-mi vine să cred. Dar nu e un apartament luat în rate,
pentru că, liber profesionistă fiind, am bătut ani de zile la ușile băncilor,
dar nu am putut să fac un credit. Așa că nu am grija ratelor. Aș zice că e un
apartament luat cu iubire, nu cu bani. Eu aveam un fond în care tot strângeam
de ani și ani, insuficient, firește. Nici jumătate de apartament nu-mi cumpăram
cu fondul ăsta anemic. Dar s-a întâmplat ceva minunat și extraordinar, oamenii
care mă iubesc au făcut o chetă și m-au ajutat. O să le înapoiez banii pe
măsură ce îi strâng, mă așteaptă. Dar e extraordinar ce au făcut. De aceea spun
că am luat apartamentul cu iubire, nu cu bani.

#suntsuperbă

Ești
o femeie frumoasă. Ai simțit-o ca pe o povară sau ca pe un atu, în profesia ta?

Nu sunt atât de frumoasă încât să mă
împovăreze chestia asta. Fac față nivelului meu de frumusețe, cât e el acolo.
Nu am mizat pe frumusețe în meseria asta. În clasă, la Actorie, mă băteam
pentru ultimul loc pe frumusețe. Nu am jucat nicio Julieta, nicio Mona din
„Steaua fără nume“. Eram distribuită în roluri de mătuși, doici, bunicuțe,
doamna Cucu, că tot am pomenit de „Steaua fără nume“. Nu știu, în meseria asta
nu cred că ne încurcă prea tare frumusețea. Cui nu-i place să vadă oameni
frumoși pe scenă? Nu ne încurcă nici urâțenia, dovadă că sunt atâția actori nefrumoși
și talentați care au făcut carieră, sunt adorabili și spectatorii îi iubesc. Nu
ne încurcă felul cum suntem pe afară. Eu așa cred.

Maria Obretin Foto Arhiva personala jpeg

#suntsuperbă
este hashtagul care însoțește, de ceva vreme, postările și fotografiile tale
din rețelele sociale. Eu cred că o spui și asumat, dar și autoironic, cu mult
umor. Cum s-a născut hashtagul acesta și de ce te-a apostrofat lumea pentru el?

Vezi, nu mi-a mai ajuns frumusețea, am
sărit la #suntsuperbă. Se pare că nu ne mai ajunge nimic: viața, meseria,
calitățile noastre. Dacă te uiți puțin pe Insta, culorile în care ești și
trăiești tu sunt prea palide, e nevoie de un filtru. E greu să ținem pasul cu
perfecțiunea Insta. Am zis să urlu din prima #suntsuperbă, să fiu liniștită cu
acest fapt stabilit de mine, apoi să mai anunț si eu câte un spectacol, o treabă. Nu
mă preocup de cei care mă trag de urechi și nu sesizează autoironia, asta e.
Unde umor nu e, nimic nu e.

Norocul a apărut din când în când și mi-a mai tras câte
un șut. Sunt împăcată cu parcursul meu. Dar au fost niște perioade în care m-am
chinuit tare, nu aș mai vrea să trec prin ele.

„Nu
am rețineri pe scenă. Acolo nu sunt eu“

Ai fost Gina din serialul „Umbre“, de la HBO, un rol total diferit
de ceea ce ai făcut până atunci. În primul rând, era vorba de un serial de
televiziune, apoi ai intrat în pielea unei femei simple, cu care a trebuit să
te identifici. Cum a fost această experiență?

Maria Obretin:A
fost o experiență foarte bună pentru mine. Nu făcusem prea mult film până la
„Umbre“, vreo două-trei proiecte doar. A fost un context bun, cu oameni
profesioniști care își făceau bine treaba, un scenariu foarte bun, parteneri în
care aveam încredere, doi regizori – Bogdan Mirică și Igor Cobileanski – care
știau să lucreze cu actorii. Șerban Pavlu a fost un partener minunat, avea
experiență de film, mă bazam pe el. Pariul cu personajul Gina a fost să fiu mai
matură, mai cu experiență de viață (era mamă a doi copii), să atac fiecare
secvență cu energia potrivită. E o femeie pusă mereu în situații excepționale
și asta nu întâlnești des în viața reală.

Maria Obretin in Umbre jpeg

Ai
filmat și o secvență nud, într-unul dintre episoade, alături de Mihai Călin.
Cum te-ai pregătit pentru asta? A fost dificil să filmezi? Te-ai gândit la
„ce-o să spună lumea din Călărași“?

Nu m-am gândit la asta. E meseria mea, e
viața mea, nu simt că trebuie să dau explicații pentru lucrurile asta. Doar pe
mama am anunțat-o: „Mama, surpriză, apar cam goală“. Mama e un om înțelept,
vede multe filme, a înțeles de multă vreme ce înseamnă această meserie. La
filmul lui Nae (n.r. – „6,9 pe scara Richter“, regizat de Nae Caranfil), când
trebuia să fumez, eu fiind nefumătoare convinsă pe vremea aceea, mai fumam cu
mama câte o țigară pe balcon ca să „prind mișcarea“. O iubesc tare. E omul care
a avut întotdeauna încredere în mine și în alegerile mele, care m-a sprijinit
tot timpul. E și omul care înțelege telefoanele de 10 secunde: „Mama, toate
bune, sunt obosită tare, te sun mâine“. Nu se supără. E delicată, tandră și
iubitoare. Cât despre secvența nud, știam de ea de când a scris-o Bogdan Mirică,
m-a sunat să-mi spună, să mă întrebe dacă e OK. I-am zis că, dacă are nevoie de
secvența aia așa, o facem, am încredere. N-aș zice că am fost ca peștele în apă
când am filmat-o. Dar era o echipă atentă și discretă, s-au purtat cât au putut
de delicat.

Maria Obretin si mama ei FOTO Arhivă personală jpeg

Ce
rețineri ai pe scenă?

Nu am rețineri pe scenă. Acolo nu sunt
eu. Acolo e un personaj care are alte date decât cele pe care le am eu, un alt
sistem de valori, alte calități, alte defecte. Sigur că „Homo sum, nihil humani
a me alienum puto“. Cum ar veni, sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e
străin. Toate lucrurile sunt în noi, doar că în doze diferite față de cele ale
personajului.

Serialul
„Umbre“ a fost un punct de cotitură în cariera ta?

Da, cu siguranță. Deja făceam teatru,
aveam câteva spectacole cu roluri care îmi plăceau, dar filmul îți aduce un alt
tip de recunoaștere. Era frumos să-i văd pe oameni zâmbind sau venind la mine
să-mi spună cât de mult le place serialul.

A
urmat serialul „Vlad“. Cu ce te-a atras acest proiect și personajul tău, cu
totul diferit de Gina?

Lumea din care venea era foarte
interesantă și diferită de ce mai lucrasem. M-au atras limbajul special, conexiunea
dintre Fira și toți oamenii ei: aurolaci, cerșetori, hoți de buzunare. Eram
„mama la aurolaci“, practic. Îmi plăceau forța ei, energia, stăpânirea de sine,
felul în care își apăra oamenii.

Maria Obretin in Vlad Foto Pro TV jpeg

Cu
ce rol – teatru, serial, film – ai simțit că ai atins un nou stadiu în carieră,
că te-ai maturizat artistic? De care te-ai atașat și de ce?

Cred că rolul Maria, din „Noi 4“, scris
de Lia Bugnar, regizat de Dorina Chiriac. E un spectacol în care am crescut
mult, am învățat mult jucându-l, vreo zece ani, cel puțin. Am trecut de la
panica paralizantă de la început, la un fel de așezare într-un punct din care
se poate întâmpla orice… pe verticală, în adâncime, în sus, în jos. Cuvintele
sunt aceleași, nu am schimbat o literă, dar de la o reprezentație la alta am
învățat să mă folosesc de toate datele mele, de fiecare cuvânt, frântură de
cuvânt. E un spectacol pe care îl pot juca la orice oră, în orice context, așa
simt. Experiența unui astfel de rol îți dă încredere și pentru alte lucruri.
Deși, la fiecare rol e aceeași luptă, doar că uneori poate fi mai scurtă,
alteori mai lungă.

Ce
aspirații ai în ceea ce privește rolurile, ce personaj îți dorești foarte mult
să faci?

Niciodată nu am alergat după roluri.
Mi-am dorit contexte bune, texte bune, oameni cu care să îmi placă să fiu pe
scenă, în care să am încredere, cu care să pot construi frumos. Nu sunt visătoare,
sunt destul de realistă. Îmi doresc doar să fiu sănătoasă, norocoasă din când în
când și să am înțelepciunea de a alege proiecte care să mă provoace, să-mi
aducă bucurie și satisfacție.

E
o meserie în care se leagă mari prietenii, dar apar și mari invidii. Despre
prima parte știm că ai o relație apropiată cu Lia Bugnar și cu Marius Manole.
Cum e relația voastră și pe scenă, și în afara ei? De răutăți, șicane sau
invidii te-ai lovit?

Meseria asta ne leagă de mulți dintre
cei cu care ne întâlnim pe scenă. Chiar și după ce s-a terminat proiectul,
rămâne ceva special între noi, pentru că am depins unii de ceilalți în cele
două ore de spectacol pe scenă. Din când în când, în meseria asta se leagă mari
prietenii. Sunt recunoscătoare că Lia și Marius îmi sunt alături în atâtea
proiecte și în viață, am învățat mult de la ei. Pasiunea, seriozitatea,
fanatismul cu care facem această meserie ne leagă. Pe scenă și în afara ei. E o
bucurie când avem spectacole împreună, turnee. Râdem mult, foarte mult. Face
bine sufletului să ai așa prieteni. Cât despre invidii, nu e cazul, nu mă preocupă.
Nu sunt genul invidios, dacă i se întâmplă ceva minunat altcuiva, e meritul
lui, norocul lui, nu îmi ia mie nimic. Invers, nu știu cât sunt de invidiată.
Îmi place să cred că nu. Cu toții știm cât e de greu, cum ne ies unele lucruri,
cum nu ne ies altele.

În
ce joci acum? Ce proiecte ai?

Joc în „Ce avem noi aici“, textul și
regia sunt semnate de Lia Bugnar. Joc alături de Marius Manole și de minunăția
de Carmen Tănase. E o actriță uriașă, asta știam. A fost o bucurie să o
descopăr ca om. E ca o sărbătoare să avem spectacole împreună. Alte piese de
teatru în care joc sunt „Familia înainte de toate“, în regia lui Marius Florea
Vizante, și „O farsă de doi lei“, în regia lui Răzvan Oprea.

Sunt om, nimic din ce e omenesc nu mi-e
străin. Toate lucrurile sunt în noi, doar că în doze diferite față de cele ale
personajului.



Sursa: adevarul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri