„Alături de Gabriela Adameșteanu, Radu Mareș, Alexandru Papilian, Norman Manea, Mihai Sin a făcut parte din linia definitorie a prozei «promoției ’70» – realism cotidian aspru, problematizant, centrat pe comportamentul existențelor mărunte într-o Istorie amenințătoare. Proza scurtă, de bună observație psiho-comportamentală, din volumul de debut Așteptând în liniște (1973), Viața la o margine de scenă (1975), Terasa (1979), Chestiuni secundare, chestiuni principale (1983) și Rame și destin (1989) e populată de personaje cu diferite profesii, în crize existențial(ist)e, debusolate, marcate de eșecuri și ratare. Un realism al detaliilor (s-a spus) și al inadaptării interioare, cu aspect (uneori) reportericesc, de consemnare crudă, lipsite de discursivitatea abstractă din prozele unui Augustin Buzura”, reliefa istoricul literar Paul Cernat în prologul unei minibiografii dedicate lui Mihai Sin.
Încotro, Doamne?
„Prozatorul – a urmat…