Pe drumul ce unduiește între Brașov și Sibiu, cum treci de cetatea Făgărașului (de vizitat), pe aripa stângă a cerului de toamnă se ridică o creastă – creasta Făgărașului – ce-și lasă la vale copiii cristalini pe care Oltul îi înghite hulpav. Trupurile lor limpezi, înnobilate de spume albe și arome de gălbiori, se răsucesc însă fericite în sus, înainte de îmbrățișarea tulbure a vechiului Alutus. Pe un asemenea trup de apă și sclipiri am urcat și noi până în Porumbacu, așezare seculară, cuibărită în brațele de piatră ale Negoiului. Satul cu două albii (Sărata și Porumbacu) și-un castel de lut se prelungește astăzi până hăt, sub cetinile verzi, pensiuni, case de vacanță, hogeacuri și cuptoare de weekend adunându-se și adunând la pubele supraîncărcate urși bezmetici, izgoniți cu drujba din propriile rosturi.
Pâine și cârnați pe patru roți
Pe fețele luminoase ale Porumbacului, ici-colo, în furca ulițelor mari ori la răspântii noi, pe stâlpii ce poartă minunea electricității, dar și pe trunchiuri de molizi tineri sunt lipite afișe: „Atenție, zonă frecventată de urși!”. Din schiopătatul mașinii repezite (neinspirat) pe drumul forestier noi am zărit prin geam, într-o poiană de muri și urzici, două căprioare delicate, mamă și pui. Ne-am privit, ne-am zâmbit și ne-am despărțit voioși, înțelegând din pasul ușor al căpriorului că nu vom răzbi niciodată spre cabană cu piciorul înfipt în pedala ambreiajului. „Vă duc io până la Carieră, vă costă 50 de lei de persoană. Aveți și-un copil cu voi? Pentru el să-mi dați 30 de lei!”, ne-a lămurit scurt un lungan roșcovan, plin, cu ochi apoși și mâini înfășurate 20 de ore din 24 pe volanul autovehiculului de teren cu care-și câștigă pâinea (și cârnații, judecând după pântec).
Părințelu’ întreprinzător
Am făcut cale întoarsă în sat, am depus cuminte mașina în ușa bisericii (nu înainte de a constata înciudați avarierea botului de plastic al bolidului) și ne-am avântat, cu rucsacuri și portofele, pe banchetele Părințelului roșcovan, fără a înțelege, până la separarea potecilor noastre, dacă ghidul pe patru roți era popă de meserie, flăcău de preot ori pur și simplu își căpătase porecla în contul unui tic verbal („Doamne, ajută!”) ori al gesturilor închinate mecanic troițelor, turlelor și crucilor stinghere. Oricum, cu acest apelativ l-a firitisit (nu neapărat ironic) fiecare călător întâlnit în cei cinci (sau 7?) kilometri de piatră de râu bătută rău de-a lungul apei ce scobora dinspre cabana Negoiului.
Marmură pentru Casa Poporului
„Îi drumu’ prost? Păi, de zece ani nu l-a mai ’grijit nimeni, de când or ridicat microhidrocentrala asta aci, pă Porumbac. Vă las la Carieră, unde or scos, acu’ mulți ani, marmură pentru Casa Poporului….