10.6 C
București
marți, 4 octombrie 2022

Occidentul şi chestiunea „statutului special“ al Transnistriei

Publicat pe



Prezenţa la Tiraspol a recent-numitului ambasador al Statelor Unite ale Americii în Republica Moldova, în sediul preşedinţiei Republicii Moldoveneşti Nistrene, m-a dus cu gândul la una dintre mişcările isteţe, pe plan diplomatic, ale lui Ceauşescu, din ultimii ani ai domniei sale. Cu toată izolarea care se căsca în jurul său şi, implicit, al ţării, cum nu ducea lipsă de agerimea nativă şi de rugina celui aproape un sfert de veac de când conducea destinele României, şi-a dat, cu greu, acordul pentru o întâlnire, la Arad, cu cel care îi luase locul lui János Kádár ca lider de partid al Ungariei.

Aşa se face că după o vizită de lucru în oraş, cu obişnuitele osanale şi scandări de genul „Ceauşescu-pace!“, punctate şi de pitoreasca lozincă „Ceauşescu-UTA!“ (căci era vorba, de fapt, de fabricile de materiale textile), dar mai ales de maliţioasele remarci conform cărora cei aduşi (cam cu forţa) să-l aduleze «nu prea aveau după ce bea apă!», în monumentala clădire a administraţiei judeţene şi municipale au avut loc convorbirile dintre delegaţiile română, condusă de Nicolae Ceauşescu, şi cea ungară, condusă de Károly Grósz (care deţinea funcţia de prim-ministru din 1987 şi fusese ales în fruntea PMSU în mai 1988). Data era 28 august 1988, o zi de duminică, iar negocieri directe ungaro-române tête-à-tête la nivelul cel mai înalt nu mai avuseseră loc din 1977, interval de timp ilustrativ pentru faptul că relaţiile politice dintre cele două ţări se deteriorau continuu.

Lăsând la o parte agenda întâlnirii, modul aproape ultimativ impus delegaţiei ungare, care s-a deplasat la Seghedin şi, apoi, la Arad, loc pe care-l alesese dintre cele trei propuneri făcute de partea română (Oradea, Arad sau Bucureşti), faptul că presa de la Budapesta, tot mai liberă, a calificat tratativele drept un eşec pentru Ungaria, ba chiar şi anecdotica întâlnire a coloanei de maşini a lui Ceauşescu (care nu o avea alături pe „sinistra sa soţie“) cu un grup de nuntaşi prin cartierul Gai, în faţa căruia s-ar fi oprit şi, în buna tradiţie a primilor săi ani ca secretar-general al PCR, le-ar fi oferit mirilor cadouri şi urări de bine (după mărturia celui ce i-a fost alături până spre ultimele clipe, Silviu Curticeanu, deşi poate nu umblau chiar cu un televizor color nou în portbagaj), ceea ce nu mi s-a putut estompa din memorie legat de acea reuniune de la Arad este că runda plenară a avut loc în sala adiacentă biroului prim-secretarului judeţean, în care, deasupra tuturora, trona clasicul portret al lui Ceauşescu din urmă cu ceva ani. N-ajungea ca Grósz, care avea un alt calibru faţă de foştii lideri unguri plasaţi în funcţii în umbra înăbuşirii de către sovietici a revoluţiei de la 1956, fiind un intelectual, un tehnocrat şi un exponent al noului curs spre democratizarea societăţii încununat în 1989, să se uite în faţa sa ca să îl vadă în carne şi oase pe Ceauşescu, dar dacă îşi ridica ochii în altă parte, avea ocazia să-i vadă zâmbetul şi de pe perete. Evident, nimeni n-a îndrăznit să-şi pună problema dacă tabloul acela trebuia sau nu dat jos pentru cele câteva ore ale tratativelor româno-ungare, în care, conform celor consemnate de istorici, liderul de la Bucureşti ar fi vorbit vreo două ore şi jumătate, iar cel de la Budapesta – circa 25 de minute.

Cât despre primirea ambasadorului SUA la Chişinău în salonul din preajma biroului lui Vadim Krasnoselski din clădirea preşedinţiei transnistrene, ce a avut loc pe 30 martie, se va fi ivit o situaţie similară celei de la Arad din august 1988, doar că, de această dată, stânjenitoare devenea prezenţa în încăpere a portretului ţarinei Ecaterina cea Mare a Rusiei, pentru că tricolorul rusesc (ce pavoazează mai toate sălile instituţiei) nu pare să fi fost prezent.

În imaginile oficiale date publicităţii acum, nu apar în cadru nici steguleţele înfipte alăturat – ale SUA şi RMN, în cazul de faţă – aşa cum se întâmplă, mai de fiecare dată, când un ambasador străin acreditat la Chişinău face o vizită de lucru la Tiraspol, ca sarcină din partea OSCE sau a statului respectiv, în încercarea de a debloca procesul de pace de pe Nistru. Oricum, dacă nu i s-au oferit privirii în sediul prezidenţial, ambasadorul Kent D. Logsdon, care afirmase, acum zece zile, că nu există vreun indiciu conform căruia Rep. Moldova va fi atacată de ruşi, a avut ocazia să contemple steagurile înfrăţite ale Republicii Moldoveneşti Nistrene şi ale Federaţiei Ruse mai peste tot prin capitala transnistreană, fapt ce subliniază pregnant realitatea că teritoriul respectiv se bucură, deja, de un „statut special“ din partea Rusiei.

In aceeaşi zi de 30 martie, preşedintele Krasnoselski s-a întreţinut, prin video chat, fiind asistat şi de responsabilul aşa-zisului „Minister de Externe al RMN“, Vitali Ignatiev, şi cu ambasadorul Marii Britanii la Chişinău, Steven Fisher, cu care se întâlnise personal la 7 februarie. Din nou, multe acuze la adresa Chişinăului şi angajamentul de a continua negocierile în imposibilul format „5+2“, care ar trebui să aducă la masa tratativelor reprezentanţii Rusiei şi Ucrainei pentru rezolvarea… diferendului transnistrean. Prin vocea Mariei Zaharova, purtătoarea de cuvânt a Externelor, la 17 martie, de la Moscova s-a transmis foarte clar că perspectiva retragerii militarilor ruşi de pe malurile Nistrului (ei nu controlează doar depozitul de muniţii de la Kolbasna, dar sunt prezenţi şi dincoace de fluviu, ca avanpost la poduri) e foarte îndepărtată fiind, totodată, condiţionată de soluţionarea politică a conflictului (şi, implicit, de chestiunea statutului).

Nu ştim ce statut special ar putea avea în Franţa o zonă de vreo 28 de sate (câte sunt în Găgăuzia!), deşi bretonii şi corsicanii nu au avut, timp de secole, vreun oarecare tip de autonomie culturală. La fel, după secole de evoluţie, în Regatul Unit al Marii Britanii şi al Irlandei de Nord, s-a ajuns nu prea uşor la expresia consacrată – ″the four nations of the UK″, care, în ciuda tendinţelor independentiste din Scoţia, este rezultatul unui proces de ″devolving″ democratic, fără nici o ingerinţă din afară, cu atât mai mult din partea Rusiei. In privinţa Americii, nu-mi aduc aminte de vreun statut special, cu excepţia celui ce a fost impus, în rezervaţii şi în condiţii care lasă deschis argumentul, ca şi angajamentul, unor reparaţii istorice de genul BLM, populaţiilor native. Acolo, nu există favoruri deosebite acordate vreunei minorităţi lingvistice. Faptul că poţi vorbi, practic, spaniola pe toată Coasta de Est şi în Sud-Vest fără nici cel mai mic impediment, în relaţii pur comerciale, ca şi în majoritatea cazurilor de interacţiune cu autorităţile, nu face diferenţa între a fi cetăţean şi a nu fi cetăţean american, între a avea sau nu (şi de a-ţi exercita, eventual doar printr-o adresă de corespondenţă) dreptul de a vota în alegerea instituţiilor politice ale ţării. Sorbii (sau venzii) din fosta RDG nu au şi nu au avut vreun statut special, cu toate că hărţile din trenuri, din primii ani de după reunificarea Germaniei, menţionau numele aşezărilor lor şi în limba lor slavă, favor abandonat în prezent. Dimpotrivă, ei nici nu aparţin unei singure unităţi administrative, aşa cum ar impune regulile la nivel european pentru protecţia minorităţilor etnice.

În RMN, aşa cum se înfăţişează această entitate cvasistatală astăzi, adică inclusiv Tighina şi cele câteva localităţi de pe malul drept al Nistrului, există o majoritate relativă de ruşi, dar ca şi în cazul moldovenilor din urmă cu treizeci şi ceva de ani (când reprezentau spre 40% din populaţie), ei ajung minoritari în faţa combinaţiei de moldoveni şi ucraineni luaţi împreună. Din punct de vedere lingvistic, limba rusă e precumpănitoare în faţa românei, care, fiind şi scrisă cu caractere chirilice în mai toate instituţiile de învăţământ locale, are statutul unei limbi inferioare, rezervată exclusiv băştinaşilor în comunicarea în gospodărie şi în comunităţile lor rurale. Deci, referitor la lingua franca din Transnistria, nimeni nu pune la îndoială faptul că rusa este aceasta, ca şi în manifestările culturale ori în administraţie şi în sfera mecanismelor economice. In consecinţă, statutul special solicitat de Tiraspol şi oferit cu atâta generozitate de Occidentul ce pare şocat de putinism nu are nici conotaţii sociale şi nici legate de libertatea de exprimare în vreo limbă anume, ci politice. Iar acesta se traduce într-un viitor aranjament constituţional al Rep.Moldova care să-i asigure Tiraspolului, dacă nu o federalizare inegală şi asimetrică, cel puţin acele prerogative care să-i permită blocarea iniţiativelor de politică externă pentru care Chişinăul nu ar primi încuviinţarea Moscovei. Nici măcar nu e vorba de unirea cu România, căci perspectiva acesteia se pierde în negura timpurilor pe care le trăim.

Orice reglemetare a diferendului transnistrean care va fi o sugrumare a cursului firesc de integrare europeană şi de afirmare a identităţii moldo-române, ce e rodul luptei de eliberare naţională şi de reîntregire începute prin 1987/88 şi, extrem de important, al rezistenţei pasive de mai devreme, nu ar fi decât o negare a acestora!

La ce ne putem aştepta de la uneltele Kremlinului de la Tiraspol odată ce s-au pronunţat deschis, pe 5 martie curent, împotriva cererii adresate de Rep.Moldova de a se alătura Uniunii Europene, solicitând în schimb, printr-un comunicat de presă, recunoaşterea independenţei Pridnestroviei pe baza rezultatelor discutabile ale referendumului din septembrie 2006 (ce a confirmat şi dorinţa localnicilor de a se uni cu Rusia). Poate de aici a reieşit şi cererea preşedintelui Zelenski, formulată în cadrul rundelor de negociere a încetării conflictului din Est, pentru ca Rusia să nu se opună aderării rapide a Ucrainei la Uniunea Europeană (de ce nu? şi la spaţiul Schengen, aşa, din prima).

Acum câteva săptămâni, când secretarul de Stat al SUA s-a aflat în misiunea sa de încurajare în capitala Rep. Moldova şi relatările de presă au insistat asupra cerinţei de a se acorda un statut special neprecizat Transnistriei, am crezut că nu am înţeles bine. Desigur, Occidentul are banii şi instrumentele politico-militare de a impune Basarabiei să fie de acord cu un asemenea statut, dar nu are dreptul moral de a face acest lucru, atâta vreme cât nu a luptat, în 1992, pe malurile Nistrului, aşa cum au făcut-o românii. Singură, Rusia ar avea un oarecare drept, acela al cuceritorului, statornicit prin păcile succesive încheiate cu Imperiul Otoman la 1792/93 şi 1812, apoi prin anexiunea din 1940 (reluată în 1944 şi confirmată prin tratatul din 10 februarie 1947), dar pentru asta ar trebui să mai invadeze o dată teritoriul dintre Nistru şi Prut, ceea ce, din punct de vedere militar, nu poate genera o împotrivire de amploarea celei cu care se confruntă „operaţiunea militară specială“ din Ucraina. Printr-o nouă cucerire, sau prin ameninţarea cu invazia, Rusia va putea impune Rep. Moldova orice statut va considera de cuviinţă pentru zona transnistreană, iar Chişinăul, cu resurse militare nule în comparaţie cu Kievul, va trebui să îl accepte.

Pentru cine analizează evoluţia pe teren a agresiunii ruse împotriva poporului frate ucrainean şi care, fără îndoială, va rămâne consemnată în istorie drept „Războiul de Independenţă al Ucrainei“, devine evident că nu mai există, practic, nici o parte din teritoriul ucrainean pe care trupele Rusiei să mai poată fi întâmpinate cu flori sau cu pâine şi sare, odată ce se vor securiza cele două republici separatiste din Donbas (DNR şi LNR) extinse spre vest până la limitele regiunilor administrative Doneţk şi, respectiv, Luhansk. Pentru toată aventura asta ucraineană a armatelor ruseşti, în care până şi un oraş de talia Mariupolului, unde, vorba unui responsabil apropiat al primarului Boicenko, 95% din populaţie folosea cu predilecţie limba rusă, a trebuit să fie adus la stadiul de ruine (indiferent de cine au fost apărătorii săi), şi pe care rangul de oraş-erou conferit recent de preşedintele Zelenski nu-l prea poate consola pentru imensele pierderi umane şi materiale suferite, chiar şi Odesa (unde, şi acolo, spre două treimi, dacă nu trei sferturi, din populaţie vorbesc, preferenţial, ruseşte) nu mai poate fi considerată un ţel de război în sine, ci, eventual, doar încercuirea sa.

O analogie perfect la îndemână din punct de vedere militar se referă la perioada de timp scursă în timpul celui de-al Doilea Război Mondial pentru ca Armata Roşie să ajungă de la Mariupol la Odesa. Cu tot sprijinul fenomenal în echipamente de distrugere şi al celui logistic oferite de Statele Unite, a fost nevoie de mai bine de jumătate de an pentru a fi înfrântă rezistenţa înverşunată a trupelor germane (asistate punctual de cele române, concentrate, în acel timp, mai mult în Crimeea). Mariupolul a fost eliberat la 10 septembrie 1943, iar Odesa abia pe 10 aprilie 1944. De aceea, dacă actualul carnagiu nu va fi stopat prin glasul raţiunii, singura portiţă de scăpare cu laurii unei aparente victorii pentru armatele Rusiei devine defilarea prin Tiraspol, rămas singurul loc din Europa unde acestea ar mai putea avea parte de o primire triumfală.

De aceea, a propovădui un „statut special“ al Transnistriei în acest moment nu ajută nici cauza ucrainenilor, ce luptă pentru ca ceva similar să nu se materializeze în regiunea Donbas, şi nici pe cea a românilor basarabeni, pentru simplul motiv că, aritmetic, eventualele voturi ale transnistrenilor adăugate celor ale moldovenilor de dincoace de Nistru care şi-au făcut din lozinca „Împreună cu Rusia“ sloganul lor electoral ar inversa actualul curs proeuropean. Desigur, ca de atâtea ori în politică, insistenţele Occidentului pot să fie doar nişte fraze de complezenţă. Dar evocarea repetată a acestora combinată cu lamentările Tiraspolului, cum că reglementarea conflictului se obstrucţionează de la Chişinău, poate genera o percepţie de genul celei legate de implementarea acordurilor „Minsk-2“ referitoare la Donbas, în care punctul de vedere rusesc se bucura de o largă audienţă, indiferent dacă adevărul e, ca în mai toate cazurile, pe undeva spre mijloc.

Mai mult, după cum reiese din comunicatele administraţiei transnistrene, liderii de la Tiraspol acuză Chişinăul şi de şicanarea proceselor economice de pe malul stâng al Nistrului. Dacă e cineva căruia cei din Transnistria ar avea de ce să i se plângă, invocând complicaţiile traficului transfrontalier de mărfuri şi materiale, evidente în cazul combinatului siderurgic de la Râbniţa, şi ale celor legate de plăcuţele auto, atunci n-au decât să se ducă în Piaţa Roşie şi să facă acest lucru la mormântul lui Stalin, întrucât el e cel ce a girat, la 1940, trasarea acestor frontiere imposibile, lăsând Transnistria fără un minimal acces măcar la limanul Nistrului. Cât despre partenerii comerciali ai acesteia, drumul european al Rep. Moldova nu va afecta economia Transnistriei, ci dimpotrivă, odată ce România a devenit, de ceva timp, principala piaţă de desfacere a produselor locale, o va impulsiona.

Omenirea a ajuns în pragul WW III pentru nişte graniţe aiuritoare trasate de unii funcţionari din Kremlin în anumite momente de drept al forţei. Oare pot fi acestea considerate expresia forţei dreptului şi li se pot aplica standardele internaţionale aşa cum s-au încetăţenit acestea într-o lume clădită pe tratate, cum ar fi un Versailles sau un Trianon, vis-à-vis de deciziile unor ″aparatciki″ devenite izvor de drept? Este aplicabilă marota integrităţii teritoriale în spaţiul ex-sovietic sau, vorba lui Putin, dintr-unul dintre articolele sale discutabile, republicile care vor să fie (mai) libere nu pot pleca cu ceea ce au primit de la URSS? Ce argumente ar putea avea politicienii Vestului ca să vină la Chişinău şi să recomande un statut special pentru zona transnistreană şi fără a oferi detalii? Este modelul moldovenesc al Găgăuziei, în care oamenii nu vor să audă de limba română, de România şi de paşapoartele româneşti (la care ar avea dreptul), aplicabil şi Transnistriei? Pentru cei tentaţi să invoce argumentul imposibilităţii unor modificări de graniţe în Europa, trei cuvinte sunt suficiente: acel ″Good Friday Agreement″ referitor la Irlanda de Nord şi mijloacele paşnice avute în vedere!

Deşi nu sunt istoric, am avut ocazia să stau de vorbă, în cadrul unor reuniuni diverse, cu mai mulţi istorici şi politologi din Rusia şi din spaţiul ex-sovietic. Pe toţi i-am întrebat dacă au cunoştinţă de semnarea, prin 1990 sau 1991, a unui moratoriu privind îngheţarea oricăror dispute teritoriale între cele cincisprezece republici unionale pe termen de 70 de ani, întrucât o astfel de ştire a circulat în spaţiul public şi, desigur, nu am inventat-o eu. Răspunsul a fost, invariabil, negativ, nimănui nespunându-i nimic o astfel de informaţie. Şi astfel, ceea ce a constituit, în perioada imperiului sovietic, doar o delimitare administrativă internă, de multe ori arbitrară, s-a perpetuat în germeni ai situaţiilor conflictuale de după prăbuşirea URSS.

Ilustrativ pentru graniţele stabilite RSS Moldoveneşti în 1940 şi moştenite de statul actual este faptul că frontiera moldo-ucraineană are 1.222 de kilometri, dintre care circa 450 km aparţin sectorului transnistrean. [După expresia lui Ceauşescu – „prin abstract“, dacă mâine Republica Moldova s-ar uni cu România, lungimea frontierei comune româno-ucrainene ar ajunge la 1.835 de kilometri.] O aberaţie din punct de vedere geografic! La fel cum e şi RMN, cu tablourile ei şi cu o parte din statuile ei, din punct de vedere politic… Cam ce merite au avut ţarina Ecaterina II sau Lenin în istoria românilor?





Sursa: www.cotidianul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri