1 C
București
luni, 6 februarie 2023

Povestea olandezului îndrăgostit de România: „Securitatea considera suspect un străin pasionat de cultura română“

Publicat pe


Venit cu o bursă în România comunistă pentru a studia limba română, neerlandezul Jan Willem Bos s-a trezit cu securiștii pe urme după ce a cumpărat „Istoria literaturii portugheze“ dintr-o librărie și a așteptat un tren de peste hotare, în Gara de Nord.

Jan Willem Bos

Traducător, scriitor, lexicograf și jurnalist, Jan Willem Bos (68 de ani) s-a îndrăgostit iremediabil de România încă de la începutul anilor ’70, când a venit doar în vacanța de vară. Apoi, a primit o bursă pentru a-și perfecționa cunoștințele de limba română.

A trăit experiența completă a unui student străin venit în România: de la cazarea în căminul Grozăvești până la schimbarea valutei în cartușe de țigări. România i-a rămas însă în suflet și și-a dedicat întreaga viață promovării culturii române în Țările de Jos, după cum reiese și din cea mai recentă carte a sa din România, apărută la Editura Humanitas, „Jan Willem Bos, De la Rin la Dunăre și înapoi. Autobiografia mea românească“.

image

Într-un interviu pentru „Weekend Adevărul”, neerlandezul povestește despre cum a fost urmărit ani la rând de Securitate și despre perioada petrecută în România, dar și despre felul în care această țară s-a schimbat în toți acești ani.

Willem Bos este traducător al multor autori români în Țările de Jos, printre care Mateiu Caragiale și Mircea Cărtărescu, și spune că dorința lui cea mai aprigă este aceea de a aduce în țara sa natală literatura clasică română, precum „Patul lui Procust“ şi „Maitreyi“. 

„Weekend Adevărul“: Cum ați făcut cunoștință cu România și ce curiozitate v-a animat să alegeți să aprofundați limba și literatura română, mai ales într-o epocă atât de întunecată cum a fost comunismul?

Jan Willem Bos: S-a întâmplat în anul 1974, care era încă unul dintre anii cei buni pentru România. Știm că problemele mai grave au început în România din iunie 1971, după vizita cuplului prezidențial în China și Coreea de Nord, dar se putea trăi în România în anii ’70. Eu am vizitat pentru prima dată România în primăvara anului 1974 și am descoperit o Românie care era primitoare pentru mine. Adică puteam încă să stau la cetățeni români acasă, eram în măsură să călătoresc prin țară. Mai existau și filme italienești la televizor, se mai traducea destul de mult, era ultima perioada bună, ca să zic așa. Țin minte că atunci când am fost prima oară în România era vacanța de Paște. Eu începusem să studiez limba și literatura română la Universitatea din Amsterdam. 

Și care au fost primele impresii din România?

Am călătorit atunci câteva săptămâni prin România, cu autostopul, și a fost o experiență foarte plăcută și foarte importantă pentru mine. M-am hotărât să continui studiile, în vara anului 1974 am stat două luni şi jumătate în România. Și am continuat să vin, în ciuda înrăutățirii situației economice și politice până în anul 1984. Atunci deja nu mai era nicio plăcere.

O perioadă de timp, până în primăvară lui 1989, nu am mai fost în România. România nu se putea compara cu Olanda sau cu alte țări occidentale pe care le vizitasem – Italia, Franța, Germania. Ceea ce m-a surprins prima dată erau lipsurile care existau – un lucru necunoscut pentru un occidental – chiar dacă nu aveam decât 19 ani și eram student, deci nu eram un om foarte bogat, nu proveneam dintr-o familie foarte bogată. Prima seară când am fost la un restaurant, cred că în Arad sau Timișoara, erau tot felul de mâncăruri care figurau în meniu, dar care nu erau. Și în Olanda se întâmpla, că s-au terminat păstrăvii sau că nu mai avem raci, dar nu că nu mai este friptură. 

Ce v-a surprins cel mai mult în timpul primelor vizite?

În România mi-am făcut prieteni buni, iar unul dintre ei e Doru. Pot spune că era șocant contrastul între Doru și mine. Eu mă plimbam prin toată Europa nestingherit la 19 ani, un lucru la care un tânăr român nici nu putea visa. Și, cu toate că nu eram bogat, aveam acces la unele lucruri pe care orice tânăr român le-ar fi vrut: blugi, discuri, gumă de mestecat, țigări Marlboro etc. Un alt lucru care m-a șocat atunci a fost faptul că mama lui Doru acoperea telefonul cu o pernă când se discuta liber despre politică în casă. Evident, discuția trebuia ascunsă pentru alții, un lucru de negândit în Olanda.

Viața de străin în România ceaușistă

Ați avut un tratament special ca cetățean străin?

Ca cetățean străin erai văzut altfel, mai ales dacă erai occidental, indiferent dacă erai student, pentru că aveai 19 ani, aveai dolari, mărci germane. Țin minte că în a doua noapte petrecută pe teritoriul României m-am dus la ONT în Sibiu să caut o cazare. M-au trimis la cel mai scump hotel, cu toate că eu am cerut o cameră la particular. Încă se putea, în anii ’70 încă erau particulari care închiriau apartamente, un fel de Airbnb.

Dar două domnișoare ultra-plictisite m-au trimis la cel mai scump hotel. Sau la Brașov, la hotelul unde am stat, am întrebat unde aș putea să schimb niște bani. Omul de la recepție a sărit în sus și m-a trimis la un alt hotel, mai mare, ca să cumpăr două cartușe de țigări și mi-a dat contravaloarea în bani românești. Erau tot felul de experiențe de genul acesta care erau inedite, dar nu erau neapărat foarte neplăcute. Omul acela putea să facă o afacere. Asta a devenit o chestie obsesivă în anii ’80 când nu se mai găsea nimic. 

Soția dumneavoastră, Cornelia, este româncă. Cum v-ați cunoscut?

Am cunoscut-o când am fost la specializare în București, în perioada 1978-1979. Exista un acord cultural între Olanda și România, mai ales între Universitatea din Amsterdam și Universitatea din București, și am obținut o bursă ca să îmi pregătesc lucrarea de diplomă. Atunci am stat vreo nouă luni în căminul Grozăvești, ca să citesc cât mai mult și să am o experiență de a trăi ca în străinătate.

La Mamaia, în 1979. FOTO Arhivă personală

La Mamaia, în 1979. FOTO Arhivă personală

Și colegul meu de cameră de atunci, Steinar Lone, este, de asemenea, în momentul de față traducător de literatură română, norvegian, este cel care l-a tradus pe Mircea Cărtărescu în norvegiană. Prin acest coleg de cameră am cunoscut-o pe Cornelia, soția mea. Ea este americancă, de origine jumătate română, jumătate aromână. Socrul meu era aromân din Grecia și soacră-mea era româncă din Medgidia. Am cunoscut-o pe Cornelia și am rămas împreună până în ziua de azi și avem o fată.

A învățat și fiica dumneavoastră limba română?

Înțelege destul de bine româna, dar nu a trăit în România, așa că este mai greu. Datorită socrilor mei care s-au mutat în Grecia, ea a învățat și o brumă de greacă. Locuiește în Germania, lucrează ca PR. A fost de mai multe ori în România. Totdeauna am avut prieteni români care ne-au vizitat în Olanda și fata era lângă noi, înțelegea aproape tot ce vorbeam în română, dar îi era mai greu să lege cuvintele.

Urmărit ani la rând de Securitate

În toți acei ani ați fost vizat de Securitate, pentru simplul fapt că erați străin. Cum ați aflat că securiștii sunt pe urmele dumneavoastră?

Am aflat de la Doru, cel despre care vă spuneam că am rămas buni prieteni până în ziua de azi. Țin minte că exact în perioada când eram la specializare, cred că a fost la sfârșitul anului 1978, începutul lui 1979, a venit Doru la mine în Grozăvești și m-a întrebat dacă am microfoane în cameră. Nu verificasem. Poate din naivitate, dar am zis că nu știu. Atunci a zis că mai bine ne plimbăm.

Jan Willem Bos împreună cu Doru. FOTO Arhivă personală

Jan Willem Bos împreună cu Doru. FOTO Arhivă personală

Ne-am plimbat de-a lungul Dâmboviței și mi-a spus că a fost căutat la locul de muncă – el lucra la Telefoane – de un securist care i-a arătat o fotografie cu mine și l-a întrebat dacă mă cunoaște. Și el, într-un mod sincer și foarte deștept, a recunoscut, a zis da, este prietenul meu Willem Bos din Olanda. „Și ce face el, cu ce se ocupă, cu cine se vede?“, l-a întrebat. Doru a răspuns ce a răspuns și după aceea au pretins în mod regulat note informative de la el. Asta a continuat până la Revoluție și o singură dată după 1989 a mai apărut un securist la el și Doru l-a trimis la plimbare.

Ați reușit să vă vedeți dosarul?

În momentul în care am avut posibilitatea să îmi văd dosarul – deci asta a fost în momentul în care și cetățenii țărilor membre ale organizațiilor internaționale Uniunea Europeană și NATO au avut acces la dosar – mi-am cerut dosarul și am constatat că aveam 300 de pagini. Destul de mult. Atunci, imediat, am completat o cerere să mi se fotocopieze dosarul. L-am primit în fotocopie, cu pozele puse pe un DVD, câteva nume au fost șterse, așa cum se face, și imediat mi-am dat seama că trebuie să scriu și ceva. Atunci am pus pe hârtie povestea dosarului meu, care se numește „Suspect“. A apărut în Olanda, apoi cartea a fost tradusă și publicată la Editura Trei.

Cum lucrau acești securiști și cât de eficienți erau?

Concluzia care se impune este că securiștii erau niște funcționari mărunți. Au făcut foarte multe rele, dar lucrau extraordinar de prost. Numele meu este scris mai mult greșit. Apar acolo și ca Jean, sunt Jan Wilhelm în germană, Bos cu doi s. Se repetă de nenumărate ori aceleași informații, unde m-am născut, numele tatălui, numele mamei, unde locuiesc. Se repetă și asta: a venit în România, ca bursier, stă la căminul Grozăvești. 

Spuneați că Doru, prietenul dumneavoastră, a colaborat cu ei. Ce informații le dădea?

Am constatat că Doru nu a spus nimic rău despre mine, nici n-avea ce. În rest, cei de la Securitate au ajuns totuși la concluzia că eu sunt foarte bine instruit de serviciile olandeze să nu abordez anumite subiecte. Vă spun cu mâna pe inimă că nu am fost instruit în niciun fel de serviciul de informații din Olanda, cu care nu am avut contacte. În același timp, au ajuns la concluzia că nu am venit în România să studiez limba și literatură română. Ziceau că e clar că eu am fost trimis în România ca agent. Asta era meseria lor, nu puteau vedea un om că ar fi interesat doar de cultură și de literatură. Ei nu puteau vedea decât un agent trimis să studieze și să scrie rapoarte.

Suspectul din Gara de Nord

N-au încercat să vă racoleze?

Un securist l-a întrebat pe Doru dacă aș fi interesat să desfășor activități diplomatice pentru România. Evident, am înțeles la ce s-a referit. I-am spus lui Doru și el a transmis mesajul foarte clar că niciodată nu voi face așa ceva. Și cu asta s-a încheiat subiectul. Dar în rest, nimic direct, niciodată.

Doru nu a avut de suferit de pe urma prieteniei cu dumneavoastră?

La un moment dat, Doru a scris o chestie incorectă și data viitoare i s-a atras atenția să scrie mai bine. Nimic mai mult. Odată a fost plătit, cred că a luat 300 de lei. Nu știu din ce motiv a fost plătit, a primit o sumă mică, cu care și-a cumpărat o umbrelă. În rest, nu. Nici el nu a fost amenințat, nu i s-a spus că n-are voie să facă cutare sau cutare. S-au consumat, s-au făcut niște eforturi totuși foarte mari. Am fost urmărit câteva zile.

Ați remarcat vreodată că erați urmărit de agenții lor?

La un moment, a venit în România o delegație a Amnesty International, care publicase atunci un raport negativ despre situația drepturilor omului în România. Eu am lucrat ca traducător pentru Amnesty International, dar nu am fost implicat în activitățile lor și nu aveam nimic de-a face cu activitățile lor. Dar atunci am fost urmărit câteva zile. În opinia lor, am desfășurat niște activități foarte suspecte. Am intrat într-o librărie și am cumpărat „Istoria literaturii portugheze“. Și mai suspect a fost pentru ei că m-am dus la gară și am așteptat pe cineva care trebuia să vină cu trenul de la Sofia, dar care nu a venit. Într-adevăr, m-am dus la Gara de Nord să aștept pe cineva, dar care nu venea din Sofia, venea de la Salonic. M-am dus la gară să o aștept pe Cornelia, care a venit însă doar a doua zi. Dar eu nu știam exact în ce zi se va întoarce, chiar m-am dus la Gara de Nord fără să știu când va sosi viitoarea mea soție.

image

O bună parte a anilor 1970, Ceaușescu a avut o imagine foarte bună în Occident, după ce a criticat invazia sovietică în fosta Cehoslovacie. Dumneavoastră cum v-ați raportat la el, ca la Ceaușescu omul care s-a opus rușilor sau ca la dictatorul care și-a distrus propria țară?

Am fost invitat de câteva ori la Sighetu Marmației unde Fundația Anei Blandiana organiza în fiecare an o conferință. La un moment dat, conferința respectivă a avut ca subiect anul 1968, când a fost Primăvara de la Praga. Cu această ocazie am ținut și eu un speech acolo, iar pentru asta am căutat ce scria presa olandeză despre România chiar în acel an. Pentru că se spunea cam peste tot că și România era amenințată de tancurile rusești. Și spre marea mea mirare am găsit acolo că, de fapt, toată presa olandeză spunea că nu se va întâmpla în România ce s-a întâmplat în Cehoslovacia. Se argumenta că Ceaușescu nu era niciun fel de amenințare pentru sistemul comunist impus de sovietici.

Nu a fost niciodată. Desigur, a spus că fiecare țară are dreptul să își aleagă calea spre socialism sau așa ceva, dar nu a spus niciodată de alegeri libere, nu a vorbit niciodată de sindicate libere, nu a vorbit de ridicarea cenzurii. Toate aceste aspecte care l-au supărat pe Brejnev în ceea ce privește Cehoslovacia nu au fost valabile în România. Și acesta e adevărul. Da, i-a înfuriat poate puțin pe ruși, dar l-au lăsat în pace. Atunci el a căpătat prestigiu național, iar în anii ’70, lumea spunea și în Occident că România e mai altfel. El a mai profitat având această atitudine, că a participat și la Jocurile Olimpice de la Los Angeles din ’84, când celelalte țări au boicotat. Dar nu mai păcălea pe nimeni, se știa că el nu voia libertate și nici reforme în România.

Securiștii erau niște funcționari mărunți. Au făcut foarte multe rele, dar lucrau extraordinar de prost

„Progresele României sunt evidente, dar sunt viciate de emigrarea în masă“

Am vorbit mult despre trecut, dar cum vedeți prezentul și viitorul României?

Calea României spre viitor se poate compara cu o șosea de munte din anii 1990: o fi un drum foarte întortocheat, o fi având și foarte multe gropi, dar destinația nu este rea. Cum s-a spus și în anii ’90: noi în NATO? Nu ne vor primi niciodată! România a fost primită, desigur, nu în primul grup, dar în al doilea grup. Că și în Uniunea Europeană, am auzit foarte mulți, și ziariști, și oameni politici, și populația de rând că nu ne vor primi niciodată, că noi suntem foarte săraci. Uite, au trecut 15 ani. Chiar credeți că în toate celelalte țări din lume lucrurile merg mult, mult mai bine? Nu este adevărat. Vă invit la un meci de fotbal, dacă vreți să vedeți civilizația Olandei. Un meci de fotbal între două echipe rivale. Care sunt orașe foarte apropiate, sunt 20 de kilometri între ele. Dar este o sălbăticie cum rar vezi, nu este poporul olandez cel ales. Olanda nu este ideală, nu este perfectă, este o țară normală, cum este și România, cu avantajele și defectele ei.

Dacă ar fi să vă raportați la anii ’80-’90 și chiar 2000 și comparați România de atunci cu cea de acum, ce schimbări ați văzut?

România s-a schimbat radical încă de la sărbătorile de iarnă din 1989. De atunci este o altă țară. Și progresele sunt evidente, dar sunt viciate într-un fel de emigrarea în masă. Este o mare problemă a României scăderea populației.

„Țară frumoasă, cu oameni primitori“

Cunoașteți atât de bine România și îi știți atât de bine pe români încât nu pot să nu vă întreb ce vă place în primul rând la această țară și la oamenii ei?

România este o țară normală, are oameni foarte de treabă, are și jigodii. Cum are și Olanda. România are părți bune, dar are și părți rele – ca orice țară. Dar e o țară foarte interesantă, e o țară foarte frumoasă, oamenii sunt foarte primitori, asta trebuie să subliniez și eu, că asta spune orice străin despre România. Ăsta este un adevăr care trebuie repetat. Consider că românii sunt foarte deschiși față de oamenii din afară. Arată o curiozitate foarte mare față de alții, cum trăiesc, cum își petrec viața.

image

Dar dacă ar fi să vorbiți despre defectele românilor?

Românii sunt mult prea pesimiști în privința vieții lor și a țării lor decât merită. I-am auzit pe foarte mulți români înjurând România. Eu dacă îi spun unui român că am studiat limba și literatura română se miră. În Italia, nimeni nu se miră dacă un străin învață cultură și literatură italiană.

Se vorbește foarte mult despre corupție, iar mult timp România a fost oaia neagră a Europei din această cauză. Dumneavoastră cum o vedeți?

Știu pe cineva care a plecat din România pentru că s-a săturat de corupție și s-a dus în Calabria. Culmea, s-a dus exact acolo unde corupția este la ea acasă! Deci dracul nu este chiar așa de negru cum este văzut în România. Sigur că sunt multe defecte, o muncă de făcut și nu întotdeauna măsurile luate sunt suficient de eficiente. Se face treabă, totuși. Se face mai greu, se face mai altfel, eu nu sunt foarte pesimist.

Aderarea la Schengen, „o chestie politică“

Cunoașteți România de 50 de ani și îi cunoașteți bine pe români. Se spune că relațiile dintre olandezi și români sunt, de obicei, reci. În ce măsură sunteți de acord cu asta?

Cred că, de fapt, olandezii și românii, în general, se înțeleg foarte bine. În ciuda faptului că suntem în părți opuse ale continentului, există de foarte multă vreme relații foarte bune. Și în perioada ceaușistă, au continuat relațiile dintre bisericile din Olanda și bisericile din România. După Revoluție a fost o explozie de simpatie din partea poporului olandez pentru România. În anii ’90 au existat peste 300 de ONG-uri olandeze care lucrau cu români. Tot felul de contacte, și o relație între două orașe foarte importante – Sibiul, care a fost înfrățit cu orașul Deventer, din Olanda. Nu știu dacă există o explicație foarte clară, dar ne înțelegem.

Totuși, țara dumneavoastră este foarte reticentă și s-a opus mereu intrării României în spațiul Schengen. De ce credeți că se întâmplă asta?

Știu că Olanda este foarte reticentă la aderarea României la spațiul Schengen. E o chestie politică, nu este economic, așa cum se mai zice, că Olanda a interzis România în Schengen pentru că vrea să apere portul Rotterdam în defavoarea Constanței. În momentul în care se vor face controale mai puține se va câștiga foarte mult timp, dar nu va crește portul Rotterdam deosebit de mult. Noi avem destule partide populiste care totdeauna consideră că alte țări sunt avantajate decât propriul nostru popor. Partidele olandeze de guvernământ vor să arate că iau foarte în serios problema granițelor externe ale Uniunii Europene. Deci, e o chestie pur politică, dar, în rest, există colaborare foarte bună între Olanda și România.

Știu că Olanda este foarte reticentă la aderarea României la spațiul Schengen. E o chestie politică, nu este economic.

„Dacă ai zece cronici foarte bune, este un succes. Până la urmă, cartea își găsește publicul“

Sunteți traducător, scriitor și jurnalist și ați tradus și v-ați făcut mulți prieteni printre scriitorii români. Care ar fi autorii preferați?

Domnul Cărtărescu cred că se poate spune că este cel mai important scriitor român contemporan, un scriitor deosebit de important și care are un prestigiu impresionant. Pe 1 septembrie, chiar de Ziua Limbii Române, a apărut în Olanda „Solenoid“, în traducerea mea, și a urmat, tot în Olanda, „Jocul celor 100 de frunze“, de Varujan Vosganian, la aceeași editură unde a apărut și „Cartea șoaptelor“.

În ce măsură sunt cunoscuți scriitorii români în Țările de Jos și cât de dificil a fost să găsiți edituri dispuse să îi publice?

În cercuri mici sunt doar cunoscuți, dar sunt câteva edituri care iubesc literatura, iubesc cartea și sunt dispuse să își asume un risc cu un scriitor mai necunoscut. De pildă, am avut un succes destul de mare cu „Craii de Curtea Veche“. Asta a fost o mare ambiție a mea de a traduce această carte a lui Mateiu Caragiale. E foarte greu de tradus, dar a fost o provocare pentru mine și când am reușit să conving editura. Și, într-adevăr, a avut cronici foarte bune. Dacă ai 10 cronici foarte bune și cartea se găsește în toate librăriile, se poate considera un succes. Până la urmă, își găsește publicul.

Jan Willem Bos, decorat cu Ordinul

Jan Willem Bos, decorat cu Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Mare Ofițer

Câte cărți ați tradus din limba română în neerlandeză?

Până în prezent, am tradus 35 de cărți din română. Mâine (n.r. – la data realizării interviului) îmi va apărea o nouă traducere și acum sunt în negocieri cu două edituri pentru proiecte noi.

Și ce urmează?

Am propus și literatură clasică – o altă veche ambiție de-ale mele este să traduc „Patul lui Procust“ și „Maitreyi“, a lui Mircea Eliade, care este prezent în mai toate limbile europene. Mai este și Gabriela Adameșteanu, și Dan Lungu, și mai sunt și alți scriitori care după părerea mea merită traduși. Am și colegi care sunt pe baricadă împreună cu mine.

Așadar, nu mai sunteți singur – și alți neerlandezi s-au îndrăgostit de limba română, iar cu unii chiar colaborați. Despre cine ar fi vorba?

Mai nou, a apărut și tânăra Charlotte van Rosen, care a debutat acum un an și jumătate cu „Dama de cupă“, de Iulian Ciocan. Va apărea, tot în traducerea Charlottei, „Grădina de sticlă“, de Tatiana Țîbuleac. Charlotte e olandeză, este profesoară de olandeză la Facultatea din București. Ea a învățat limba română, dar la Amsterdam s-a închis de mai mulți ani secția de Română. Așa s-au închis, în ultimul timp, și alte secții, de exemplu, cea de maghiară. Ca să învețe mai bine limba, ea a acceptat postul de lector la Universitatea din București. Colaborăm – ea citește traducerile mele, eu citesc traducerile ei. Facem și planuri împreună pentru o antologie de proză contemporană. E foarte bine să ai un sprijin. Traducerea e o meserie destul de grea.

Propria editură, înființată doar pentru o carte

Aveți și propria editură în Țările de Jos. Care e povestea ei?

Noi am făcut o editură pentru a publica o carte scrisă de profesorul de pian al fetei noastre. Acest profesor era originar din Canada, a decedat între timp, și avea o carte despre interpretarea muzicii pentru pian solo de Mozart, o carte de specialitate, dar pentru care n-a găsit editură. Omul muncise foarte mult, fiecare piesă luată la bani mărunți, cum se interpretează, care e originea piesei și așa mai departe. Și noi am zis că e păcat să nu existe versiunea pe hârtie. Și am făcut o editură intenționat ca să publicăm acea carte, care a fost și preluată de o editură din Londra. Nu am avut ambiția să fiu editor de carte, dar am avut ceva proiecte de-ale noastre.

Ce alte lucrări ați mai publicat la editura dumneavoastră?

Am publicat poezie, dar și un dicționar juridic și economic român-neelandez, neerlandez-român. De asemenea, am publicat cele două romane ale soției mele, care sunt foarte reușite. Subiectele sunt cam abstracte pentru a le include în spațiul anglofon. Primul roman se numește „City of men’s desire“, despre perioada junilor turci din Istanbul- Constantinopole, un volum foarte bun, care a fost tradus în greacă și în turcă și se traduce în momentul de față în română, va apărea în curând la Editura Universității de Vest din Timișoara. Al doilea roman este despre familia ei de aromâni, mai ales despre bunicul ei, care a fost omorât în contextul luptelor pentru Macedonia – din aceeași perioadă, începutul secolului trecut. 

„Mulțumită țuicii e debutul meu ca scriitor“ 

Ați scris și o carte în care ați descris o bună parte din experiențele trăite în România, „De la Rin la Dunăre și înapoi“, publicată la Editura Humanitas. Dacă ar fi să povestiți o întâmplare pe care nu ați redat-o în carte, la ce v-ați opri?

Vă spun o anecdotă care a fost tăiată din carte, de fapt. La un moment dat, a fost un concurs de scris, organizat în orașul Schiedam, lângă Rotterdam, care este de fapt capitala rachiului de ienupăr, băutura națională a Olandei. La Schiedam este chiar și un muzeu al rachiului de ienupăr. Eu, care n-am scris proză în viața mea, am zis să pun pe hârtie o nuvelă. Am scris despre un țăran din România care auzise el că nu mai are voie, când intră România în Uniunea Europeană, să facă țuică cu alambicul lui, cu care au făcut el, și tatăl lui și bunicul lui țuică. Omul înnebunește și până la urmă voia să se ducă în București, însă, înainte să plece, bea atât de mult încât cade jos și nu mai ajunge niciunde. Am luat premiul doi. Deci, mulțumită țuicii e și debutul meu ca scriitor. Am scris multe articole, peste 150 despre România. Însă proză am scris foarte, foarte puțin.

Autobiografia dumneavoastră e și singura carte pe care ați scris-o chiar în limba română, iar în rest ați făcut traduceri din română în olandeză, dar nu și invers. De ce?

Nu traduc din olandeză în română, am colegi foarte competenți, care sunt vorbitori nativi de română, care sunt mult mai buni ca traducători. În Olanda este chiar o lege, că nu se traduce decât în limba maternă. Deci eu nu traduc decât din română în neerlandeză și traduc din engleză în neerlandeză. Dar invers, nu. Doar că autobiografia mea trebuia scrisă în română.



Sursa: adevarul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri