În fiecare an, de ziua ei, aprind cîte o lumînare. A fost sora cea mai mică a mamei și cea care mi-a deschis ochii spre multe lucruri de neînțeles de pe lumea aceasta. Alături de ea m-am împrietenit cu pădurea, după ce am trăit cele mai cumplite spaime de sălbăticiuni, alături de ea am am făcut de noaptea la mistreți, cu ea am văzut prima dată lupul și tot ea mi-a spus că oamenii se sărută și se iubesc după ce am surprins-o cum își căuta gura cu un fecior din sat cu care, mai tîrziu, avea să se mărite și la care, pentru prima dată în viață, îndemnat de mama, i-am strigat cîteva urări.
Și tot de la ea am deprins cultul florilor din grădină.
-Hai să vedem de pene și de albine, zicea ea, și coboram în grădinuța din fața casei de la Curpeni, aflată sub pridvorul pe care se înșiruiau mușcatele și coșnițele de nuiele cu albine. De acolo se auzea valea și, cînd rupeam frunzele galbene de la subsiori, mai auzeam vești care scăpau din discuțiile celor aflați în mers pe drumul de la Bulbuc către Băcăinți. Susurul apei și măcănitul roților de căruță se amplificau ca într-o cutie de rezonanță. Cel mai frumos era cînd se strigau și vorbeau peste vale și cînd vocile se rostogoleau ca niște bile goale și muzicale împreună cu parfumul cireșilor, al nucilor și al nalbei înflorite diafan, plutind în aerul rece și mătăsos al dimineții.
Curățam florile de frunze uscate, le udam și ne întorceam întotdeauna cu cîte un buchet pe care îl puneam într-un borcan așezat pe masa din ” casa dinainte”, o odaie pregătită întotdeauna pentru oaspeți. Și care oaspeți nu veneau mai niciodată. În anii în care am stat la bunica și eram în grija Mariei n-a venit nimeni, deși încăperea era întotdeauna pregătită la marele fix, ca nu cumva să ne facem de rușine dacă ne caută cineva venit de departe.
Maria a fost pentru mine o soră mai mare, o prietenă și mai apoi „mătușa noastră” care a luat inundațiile în piept și și-a mutat casa din zona inundabilă a Mureșului într-o margine mai ridicată a Șibotului. Maria Ceferista a fost vreme de cîteva decenii și frizerița comunei, dar și cantonierul de serviciu la o coșmelie de cărămidă ridicată pe marginea celei mai circulate linii de cale ferată din Transilvania. Cînd se auzea trenul, ieșea în fața cantonului, se îndrepa din umeri și scotea pieptul în față, într-o milităroasă poziție de drepți, cu un steguleț alb ridicat în dreptul umărului. De cîteva ori cînd am căutat-o la cantonul ei și Maria mi-a zis: „Dragul meu, noi suntem a doua armată a țării!“