5.7 C
București
duminică, 27 noiembrie 2022

Ținutul momârlanilor își dezvăluie secretele. Noua șosea din munți, devenită atracție turistică VIDEO

Publicat pe


Două sate izolate în ținutul momârlanilor – primii locuitori din Valea Jiului – au devenit mai accesibile odată cu construirea șoselei care traversează Dealul Babii. Traseul are o priveliște aparte.

Dealul Babii. Foto: Daniel Guță

Dealul Babii și Merișor, două sate de munte din județul Hunedoara, au ieșit din izolare odată cu modernizarea în ultimii ani a „centurii momârlanilor”, un vechi drum al poștalioanelor care lega în trecut Țara Hațegului de Valea Jiului.

De peste un secol, traseul mai accesibil al accesibil spre orașele miniere se suprapune actualului Drum Național 66 Hațeg – Petroșani, care intră în bazinul minier pe la poalele Cetății dacice Bănița.

Autoritățile locale din Vulcan vor să transforme fostul drum al poștalioanelor într-un obiectiv turistic. O serie de panouri montate recent pe marginea șoselei de circa 10 kilometri îi informează pe călători despre importanța din trecut a traseului și despre locurile de popas ale acestuia. Printre ele se află ruinele unui vechi han, aflat la poalele dealului.

Ținutul momârlanilor, colonizat de mineri

Așezările traversate de drumul județean, aflate la limita munților Retezat și Șureanu, oferă o priveliște aparte, specifică satelor de momârlani – primii locuitori din Valea Jiului, înainte ca ţinutul să atragă, începând din secolul al XIX-lea, „coloniști” aduși pentru a lucra în minele de cărbune.

„Un număr mic de sate se găsesc aici şi acestea sunt populate de un amestec al valahilor harnici, care pot fi văzuţi în general păstorindu-şi turmele şi cultivându-şi pământurile. Sunt foarte pitoreşti la înfăţişare şi port şi sunt înclinaţi să fie prietenoşi. Cirezile lor sunt aproape la fel de pitoreşti ca ei. Vitele lor sunt aproape toate albe-crem, cu coarne încovoiate elegant, având o lungime neobişnuită. Caii sunt mici şi asprii, dar foarte destoinici în muncă şi cu un temperament bun”, scria David Ansted, un geolog englez care călătorise în anii 1860 în Valea Jiului.

Până la mijlocul secolului al XIX-lea, când au început exploatările carbonifere, comunităţile din Valea Jiului au trăit aproape izolate în mijlocul sălbăticiei.

În deceniile următoare, băștinașii au preferat să nu se amestece cu „barabele” – familiile de mineri stabilite în zonă și cu cele ale muncitorilor la calea ferată a cărbunelui Simeria – Petroșani, inaugurată în 1870.

Drumul de pe Dealul Babii. Foto: Daniel Guță

Drumul de pe Dealul Babii. Foto: Daniel Guță

Industrializarea a adus zeci de mii de români în Valea Jiului, iar oraşele s-au extins peste vechile ţinuturi ale momârlanilor. Satele Slătinioara de la marginea lor (Jieţ, Câmpa, Tirici, Răscoala, Merişor şi Dealu Babii) au păstrat un specific arhaic.

„În ulucul dintre Petroşani şi lunca Streiului, pământul e mult mai vitreg cu omul. Îi pune la îndemână spaţii largi, dar de slabă calitate: coaste umbrite şi împădurite, de multe ori smârcoase şi acoperite de tufărişuri. Cum era firesc aşezările omeneşti au căutat să se fixeze pe cele mai prielnice. Acestea fiind rare, iar omul urmărind libertatea manifestărilor sale şi având ocupaţii multiple, gospodăriile s-au risipit departe pe coastele dealurilor, mai ales pe cele din fata soarelui. Nota predominantă a aşezărilor omeneşti de aici e risipirea cu tendinţă spre grupare în pâlcuri, încât dacă vei călători pe această distanţă niciodată nu poţi şti când ai ieşit dintr-un sat şi când ai intrat în altul”, scria istoricul Ion Vintilescu, în articolul „Merişor, un sat de momârlani”, publicat în revista „Sociologie românească“ (1937).

Merișor. Foto: Daniel Guță

Merișor. Foto: Daniel Guță

Localnicii s-au deprins să trăiască izolați, având doar grija gospodăriilor lor, adăuga acesta.

„Izolarea a ajuns pentru ei o deprindere intrată în fire. Abia cu venirea toamnei coboară vitele către sat şi deci se apropie şi oamenii. Originalitatea vieţii merişorenilor se manifestă şi în distracţiile lor. Ei nu cunosc şi nici nu întrebuinţează la petreceri alt obiect de cântat decât fluierul. Lăutari sau altfel de cântăreţi nu întâlneşti aici, căci aproape toţi sătenii ştiu să zică din fluier. Fiecare familie îşi ingroapă morţii în grădina cu pomi, ca peste câţiva ani copacii să crească peste morminte. Cultul şi amintirea morţilor sunt şterse aproape cu totul”, scria Ion Vintilescu.

La aproape nouă decenii de la studiul sociologic publicat de Ion Vintilescu, înfățișarea așezărilor de munte a rămas aproape neschimbată.



Sursa: adevarul.ro

- Reclama -

Mai multe stiri

Ultimele Stiri